Nu ne naștem având o identitate clară, gata formată, ci o descoperim treptat, oglindindu-ne în cei care ne văd sau cei care nu ne văd și ne lasă oglinzile goale, scrie psihologul Sandra O’Connor într-o postare în care vorbește despre felul în care tații ne-au modelat identitatea.
„La fel de mult pe cât ne definesc prezențele celor care ne văd, ne construim și prin ceea ce lipsește, prin tăcerile care lasă spațiu gol acolo unde ar fi trebuit să fie răspunsuri, prin absențele care devin ecouri interioare, prin întrebările care rămân suspendate în aer, fără o voce care să le clarifice sensul sau să le aline greutatea. Astfel, identitatea noastră nu este doar rezultatul a ceea ce am primit, ci și al lipsei, al vidului, al golurilor pe care, uneori, ajungem să le umplem singuri, fără să fi avut vreodată un model care să ne arate cum.
Un tată care este prezent nu doar fizic, ci și emoțional, devine o ancoră interioară, un punct de sprijin care oferă repere clare despre ce înseamnă protecția, despre cum se construiește o relație bazată pe încredere, despre cum arată iubirea exprimată nu prin cuvinte mari, ci prin gesturi simple și constante, prin stabilitate, prin prezență necondiționată,” scrie Sandra O’Connor.
„Absența tatălui nu rămâne doar un gol în trecut, ci devine o prezență invizibilă”
„În opoziție, un tată absent, fie că lipsește fizic, fie că este inaccesibil emoțional, lasă în urmă nu doar un gol, ci și o întrebare nerostită despre valoarea noastră, despre ce anume din noi nu a fost suficient pentru ca el să rămână, să fie acolo, să vadă, să audă, să ofere.
Iar în fața acestei absențe, fiecare copil găsește propria modalitate de a supraviețui – unii devin experți în a căuta validare în exterior, crezând că trebuie să dovedească necontenit că sunt demni de iubire, în timp ce alții învață să se protejeze printr-o autosuficiență rigidă, convingându-se că nu au nevoie de nimeni și că a cere ajutor sau a se baza pe cineva este un risc mult prea mare. În ambele situații, fie că ne agățăm de ceilalți pentru confirmare, fie că ne distanțăm pentru a nu mai simți durerea respingerii, absența tatălui nu rămâne doar un gol în trecut, ci devine o prezență invizibilă, care ne influențează alegerile, felul în care ne raportăm la noi înșine și la cei din jur, modul în care iubim și modul în care ne permitem să fim iubiți.
Și totuși, la un moment dat, povestea nu mai este despre tatăl care a fost sau despre cel care nu a fost niciodată acolo, nu mai este despre ceea ce ne-a lipsit sau despre ceea ce am primit, ci devine despre noi, despre alegerile pe care le facem și despre modul în care decidem să ne scriem propriul destin, dincolo de ceea ce am moștenit,” arată specialistul.
