Nu e ușor să fii părinte în ziua de astăzi. Pe de o parte, vrei să te asculte copilul, ca să nu repeți de 100 de ori sau să te enervezi, pe de altă parte, nu vrei să educi un viitor adult obedient, căruia îi e frică să-și spună părerea și care așteaptă mereu să-i spună cineva ce să facă. Așa că mergem pe sârmă, încercând să nu cădem nici într-o parte, nici în cealaltă, chiar dacă uneori facem adevărate piruete demne de dansatorii profesioniști.
Însă, chiar și așa, sunt lucruri pe care le putem face pentru a ne ajuta copiii să ne asculte de bunăvoie, astfel încât să nu asculte de frică, ci de drag. Săptămâna trecută, am discutat pe această temă în cadrul întâlnirii comunității Parenting 2.0 din luna februarie 2025.
Poți viziona înregistrarea aici (sau poți citi rezumatul sesiunii în continuarea articolului):
Dacă nu ai timp să asculți înregistrarea webinarului, citește, în continuare, principalele idei prezentate, punctate pe scurt. Dacă dorești să aprofundezi ceva, poți alege din înregistrare capitolul care te interesează – pentru aceasta, ai în primul comentariu sub videoul de pe YouTube codurile de timp cu ajutorul cărora poți sări direct la subiectul care te interesează.
Cele două extreme în care cad părinții când vine vorba despre ascultare
Atunci când vine vorba despre ascultare, mulți părinți cad în una dintre două extreme:
1. La o extremă se află parentingul autoritar, în care părintele poruncește, iar copilul ascultă și execută
În cadrul parentingului autoritar:
- Părintele se așteaptă copilul să asculte fără să comenteze. Însă, asta are consecințe negative: copilul învață să fie un executant, un personaj secundar în povestea de succes a altuia.
- Părerea, emoțiile și dorințele copilului sunt mai puțin importante decât cerința părintelui. În consecință, copilul simte că nu contează.
- Copilul trebuie să facă imediat ce îi cere părintele, fără să pună la îndoială cerința. Astfel, cel mic învață să asculte orbește de oamenii cu autoritate care, astăzi, sunt părinții și cadrele didactice, dar în viitor vor fi prietenii, gașca, partenerul de cuplu, șeful, colegii mai autoritari etc.
- Cât timp îi îndeplinește cerințele, părintele îl consideră un copil bun (copil bun = ascultător). Atenție, însă, cât timp părintele primește comportamentul dorit de la copil, poate rata importante semnale de alarmă!
- Copilul este forțat să asculte și să execute. În funcție de personalitatea sa, acest copil fie va deveni un adult obedient, o victimă, fie va lua rolul autoritar, al agresorului, inclusiv în raport cu părinții, când va simți că are suficientă putere.
2. La cealaltă extremă se află parentingul permisiv, în care copilul poruncește, iar părintele ascultă și execută
În cadrul parentingului permisiv:
- Părintele lasă copilul să facă orice dorește, când și cum dorește. Lipsit de o structură, de predictibilitate, de un program, copilul se simte nesigur.
- Copilul e considerat rege, iar părintele îl servește, fiind la dispoziția lui pentru a-i îndeplini toate dorințele. Copilul nu învață să facă distincția dintre nevoi și dorințe și nu își dezvoltă autonomia, fiind dependent de alte persoane.
- Părintele face tot posibilul pentru a-și feri copilul de orice frustrare. Copilul este privat de șansa de a învăța să facă față frustrărilor și de a învăța să-și regleze emoțiile dificile.
- Părintele nu stabilește reguli sau limite. Copilul crede că i se cuvinte orice, fără nicio limită. Și poate permite să i se facă orice, fără nicio limită.
- Părintele nu ghidează copilul, lăsându-l să se dezvolte natural. Copilul se simte dezorientat și lipsit de baza de siguranță, fiind nevoit să-și caute repere în afara familiei.
Echilibrul dintre extreme îl reprezintă parentingul echilibrat, conștient, cu limite cu blândețe.
În cadrul parentingului conștient, relația părinte-copil este bazată pe claritatea părintelui referitor la aceste 9 principii:
1. Atât părintele, cât și copilul sunt persoane la fel de valoroase și demne de iubire și respect, indiferent de vârsta lor.
2. Clarificarea rolurilor în relația părinte (adult emoțional, responsabil, care oferă) – copil (liber să să se bucure de copilărie, care primește și învață treptat să ofere, pe măsură ce este pregătit).
3. Relația nu este de superior care dă ordine și supus care ascultă și execută, ci de iubire și cooperare în cadrul unei echipe care are un scop comun.
4. Părintele este conștient că reprezintă modelul pe care îl preia copilul său. Cine este părintele contează mult mai mult decât ce face și decât ce spune. Dezvolt la mine trăsăturile pe care doresc să le aibă copilul meu când va fi adult.
5. Părintele își asumă responsabilitatea pentru dezvoltarea sa personală. Nu îi cere copilului să facă ceva ce nici el încă nu reușește să facă.
6. În relație există reguli și limite propuse de părinte, stabilite împreună, asumate de copil, menite să protejeze siguranța, sănătatea și bunul mers al lucrurilor.
7. Este datoria și responsabilitatea părintelui să cultive o relație de siguranță și încredere cu copilul, astfel încât copilul să se simtă în siguranță alături de părinte și să aibă încredere în el. Când copilului îi este frică de părinte și când se simte în pericol în prezența părintelui este un mare semnal de alarmă!
8. Fiecare (părintele și copilul) este bine intenționat și face cât poate de bine, cu resursele pe care le are, în fiecare moment.
9. Putem ieși din orice impas prin comunicare deschisă, cu empatie, înțelegere, acceptarea emoțiilor și ascultare activă
7 condiții pentru educarea ascultării de bunăvoie
1. Condiția principală: Relația de atașament sigur. Copilul se simte în siguranță alături de noi și are încredere în noi. Copilul se simte înțeles, acceptat și iubit cu adevărat. Simte că este văzut și auzit.
2. Copilul experimentează ascultarea și învață să asculte de la noi, pe măsură ce îl ascultăm când are un mesaj de transmis.
3. De fiecare dată când avem posibilitatea și este potrivit, îi îndeplinim cerințele, dorințele și așteptările.
4. Copilul știe că suntem bine intenționați și nu dorim să-l manipulăm sau să-l forțăm.
5. Copilul are opțiuni și este încurajat să facă alegeri potrivite vârstei.
6. Nu forțăm copilul atunci când nu vrea să facă ceva și nu îl pedepsim că nu a făcut ce a promis că face sau că a încălcat limita.
7. Discutăm și găsim soluțiile potrivite. Vedem ce îl determină pe copil să nu asculte și îl ajutăm să învețe. Pornind de la nevoia copilului și nevoia noastră, găsim numitorul comun.
Dacă dorești să vizionezi înregistrarea Webinarului pentru a detalia anumite aspecte, apasă pe butonul de mai jos:
ÎNREGISTRARE WEBINAR „ASCULTAREA DE BUNĂVOIE”
Citește și:
Părintele-alchimist: Cum transformăm tensiunea în iubire atunci când copilul nu ascultă
Ce fac părinții pe care îi ascultă adolescenții
Oana Moraru: „Nu e niciodată vina copilului dacă este foarte neascultător”
Copilul nu ascultă? 5 greșeli de comunicare ale părinților care provoacă neascultarea copiilor
Fii la curent cu articolele pe care le publicăm abonându-te la canalul nostru de WhatsApp (apasă clopoțelul din dreapta sus):
Canalul Whatsapp Parenting 2.0
Sursa foto: Freepik.com
