„Dacă mă iubești, de ce te comporți așa urât?” Cum părinții își manipulează copiii prin iubire

– Tu faci foarte multe prostioare și spui că mă iubești? Nu e adevărat! De atâtea ori te rog…

– Te iubesc.

– Mă iubești? Dar de ce te comporți așa urât?

– Nu știu. Te iubesc, mama…

 

Acesta este dialogul dintre o mamă supărată și fetița ei de aproximativ 3 ani, dintr-un filmuleț pe care l-am văzut pe TikTok.

Nu pun linkul către video, deoarece intenția mea nu este deloc să direcționez critici către această mamă care, ca fiecare dintre noi, face ce știe mai bine pentru a-și educa fetița. Doar am transcris dialogul, pentru a avea un punct de plecare în discuția despre manipularea și controlul copilului prin iubire. Este un fenomen destul de răspândit în rândul mamelor, deși nu intenționează să facă asta.

Premisa de la care pleacă această mamă, și multe altele, este:

„Dacă mă iubești, îți pasă suficient de mult de sentimentele mele încât să faci ce îți spun, chiar dacă tu vrei să faci altceva.

Dacă mă iubești, mă vei asculta pe mine, nu pe tine.

Dacă mă iubești, vei face ce îți spun eu, nu ce simți/dorești tu.”

 

Mai întâi, să lămurim un detaliu:

 

Confuzia dintre sentimentele copilului și comportament

 

Observăm că mama pune pe același palier comportamentul fetiței și sentimentele sale: dacă mă iubești, nu ai cum să te comporți într-un mod pe care eu îl consider urât.

Atenție, e important să știm că sentimentele copilului nu reprezintă același lucru cu comportamentul lui. Sentimentele și comportamentele sunt lucruri diferite care trebuie abordate diferit.

De cele mai multe ori, comportamentele au la bază și anumite emoții, la care se adaugă gânduri, credințe, decizii, valori. În schimb, emoțiile pot există fără să fie exprimate printr-un comportament.

Sentimentele și emoțiile țin de planul emoțional al copilului și pot să fie vizibile sau nu, pot fi exprimate în exterior sau pot rămâne complet invizibile persoanelor din afară. În schimb, comportamentul este ceea ce se vede, este ceea ce copilul face, reprezintă acțiunile pe care le manifestă.

De aceea, atunci când copilul are comportamente neplăcute pentru părinte, este important ca părintele să țină cont de această diferență. În caz contrar, apare confuzia.

Această confuzie poate duce la concluzii precum:

  • Anumite sentimente presupun un anumit comportament. (Aici observăm rigiditate. Sentimentele, emoțiile pot fi exprimate în moduri diferite.)
  • Nu ai cum să simți o anumită emoție din moment ce te comporți așa. (În istoricul de viață al privitorului/părintelui, o anumită emoție se exprimă într-un anumit fel. Însă, copilul își poate manifesta emoția în propriul său mod, diferit de cel cunoscut de părinte.)
  • Dacă iubești o persoană, trebuie să faci ce îți spune ea și să fii cum vrea ea să fii, pentru a-i dovedi iubirea ta.

 

Copilul nu-ți poate dovedi iubirea

 

Copilul nu îți poate dovedi că te iubește. Și, în definitiv, nici nu este treaba lui să facă acest lucru. Copilul învață de la tine ce înseamnă iubirea și apoi o manifestă în comportamentul lui, acum și mai târziu, în viața de adult.

Până la 3-5 ani, treaba copilului este să primească iubire necondiționată, acceptare, grijă, atenție, prezență, conectare, susținere, ajutor, atunci când are nevoie. Nu este treaba copilului să-i dovedească părintelui că îl iubește. Nici să câștige încrederea părintelui.

Dezechilibrul, în aceste cazuri, vine din faptul că mama îi cere copilului mic dovezi de iubire sau dovezi de încredere. Copilul mic nu are cum să le ofere. Deși, în cele mai multe cazuri, își asumă rolul de a asigura echilibrul emoțional al mamei imature emoțional și face ce îi cere, reprimându-și emoțiile, dorințele, nevoile.

 

De la ascultare la individualizare. De ce e normal să facă prostioare la 3 ani

 

În jurul vârstei de 3 ani, copilul este în plin proces de separare de mamă, pentru a deveni din ce în ce mai autonom, pregătindu-se pentru a interacționa în colectivitate.

De la această vârstă, copiii nu se mai mulțumesc doar cu jocurile cu părinții, ci încep să caute interacțiune cu alți copii de vârsta lor. Mai mult, încep să pună în practică diferite idei și inițiative, unele dintre ele considerate nepotrivite de părinți.

Doar că, în acest fel, fiecare copilaș în ritmul său, începe să se manifeste ca o individualitate aparte. În funcție de cum gestionează părinții situațiile în această perioadă, copilul poate învăța că este o persoană minunată, cu idei și inițiative interesante sau poate învăța că este inadecvat, insuficient de bun, defect.

 

Între a se asculta pe sine și a o face pe mama fericită, copilul își alege mama

 

Putem identifica, în linii mari, 3 moduri diferite de reacție ale mamelor la manifestările individuale ale copiilor:

 

1. Mama nu îi permite copilului să se manifeste ca o individualitate aparte, insistând ca cel mic să continue să fie ascultător, cuminte și să nu deranjeze

În acest caz, copilul învață că nu este în regulă așa cum este, că ceva e în neregulă cu el, că e defect și inadecvat.

Pentru a proteja relația cu mama, care este ființa de care depinde supraviețuirea copilului, el își neagă emoțiile, dorința de explorare, dorința de manifestare în lume.

În funcție de caracterul și temperamentul copilului, el poate deveni obedient și complet separat de emoțiile și dorințele sale, sau poate lupta pentru ele, devenind un copil problemă, care duce conflictul exterior în interior.

Indiferent dacă își ascultă mama sau se opune mamei, copilul o crede și își reprimă părți din Sinele lui pentru a-și mulțumi mama.

 

2. Mama îi permite copilului să facă tot ce vrea, fără limite

În acest caz, lipsa unor limite clare în interiorul cărora copilul să se simtă în siguranță îl fac pe copil să se simtă nesigur și lipsit de protecție.

Părinții sunt percepuți drept persoane pasive, fără prea multă putere. Copilul se regăsește în situația de a lua decizii care îl depășesc și de a-și purta singur de grijă când încă are nevoie de a fi protejat și îngrijit de un adult responsabil. Consecințele sunt stres interior, nesiguranță, nevoia de grijă și protecție nesatisfăcute.

 

3. Mama este atentă la manifestarea individualității copilului și o încurajează, în cadrul unor limite ferme

Știind cât este de importantă perioada formării individualității, părinții o pot susține fiind atenți la nevoile și dorințele copilului și oferindu-i modalități potrivite de a le realiza.

Acești copii au cele mai mari șanse de a crește echilibrați emoțional și cu curaj de a se manifesta în lume și de a avea succes, mai târziu, în domeniul lor de activitate.

 

Acțiunile copilului sunt „prostioare” sau „comportament urât” doar din perspectiva părintelui. Dacă părintele și-ar lua câteva minute pentru a-și răspunde la întrebare „Ce se ascunde, de fapt, în spatele comportamentului celui mic?”, ar descoperi o nevoie reală sau o dorință nesatisfăcută a copilului.

Ce facem cu o nevoie nesatisfăcută?

Găsim soluții de a o satisface, dacă nu acum, atunci într-un alt moment.

Dar cu dorințele nepotrivite ce facem?

Chiar și simpla recunoaștere și acceptare a dorinței copilului deja îi aduce un sentiment de liniște, îi scade tensiunea și agitația.

Apoi, în funcție de cât de gravă sau de absurdă este dorința, puteți găsi împreună soluții acceptabile (de exemplu, vrea să zboare pe Lună? Ia o veioză cu steluțe și învârte-l în brațe prin dormitor, improvizând o călătorie pe Lună. Vrea a treia înghețată după prânz? Spune-i că acum a mâncat deja două, că următoarea va fi mâine și îl poți întreba ce fel de înghețată va alege mâine după prânz).

Astfel, cel mic va vedea că îți pasă de sentimentele și dorințele lui și că ești alături de el, de partea lui. Vei observa cum, atunci când te implici în realizarea dorințelor lui într-un mod realist, se va reduce încrâncenarea cu care copilul insistă să obțină ceva. El simte că nu mai este nevoie să se lupte cu tine, deoarece tu deja ești de partea lui.

 

De ce copilul nu poate răspunde la întrebarea „De ce te comporți urât?”

 

Dacă întrebarea „De ce?” ar dispărea din vocabularul părinților, în familii ar fi mult mai multă liniște. Un copil nu poate răspunde la întrebarea „De ce te comporți urât?” sau „De ce faci atâtea prostioare?”, „De ce ai greșit?”

De multe ori, nici adulții nu au un răspuns mulțumitor la această întrebare, deoarece:

  1. Este o întrebare acuzatoare în sine. Faptul este consumat, nu mai poate fi schimbat. Cel mult, pot fi reparate consecințele. De prea multe ori, această întrebare a fost folosită pe un ton acuzator, cu intenția de a trezi sentimentul de vinovăție, încât niciun răspuns constructiv nu prea poate apărea.
  2. Fiecare persoană face cel mai bun lucru de care este capabilă, într-un moment dat, cu resursele pe care le are. Asta înseamnă că, atunci când a procedat într-un anumit mod (care s-a dovedit greșit mai târziu), persoana chiar credea că face bine.

Așadar, înainte de a-i adresa copilului o întrebare care începe cu „De ce…?”, te invit să te gândești mai întâi tu la care este intenția întrebării tale. Dacă intenția ta este să-l faci să se simtă vinovat sau rușinat, sau dacă vrei să se justifice, poți să-i pui întrebarea.

Însă, dacă intenția ta este să descoperi cauza reală a comportamentului sau să previi un asemenea comportament pe viitor, atunci ai nevoie să privești într-o altă direcție:

  • Ce anume s-a întâmplat?
  • Care a fost intenția ta? Ce ți-ai dorit/ai încercat să faci?
  • Cum te simțeai când ai …?

Cu ajutorul acestor întrebări, ai șanse mai mari de a obține informații despre emoțiile copilului și despre cauzele comportamentului lui. Știind care sunt cauzele reale, poți găsi soluții reale.

Fără șantaj emoțional în relația cu copilul

 

Chiar și într-o relație de cuplu sănătoasă, nu este deloc sănătos să șantajăm partenerul cu argumentul iubirii: dacă mă iubești, trebuie să faci ce îți cer. Asta denotă neacceptarea partenerului. Și partenerul are de ales între a mă alege pe mine sau a se alege pe sine. Orice adult matur și echilibrat se va alege pe sine. Dacă mă alege pe mine, o face din nesiguranță, neîncredere, teama de singurătate, deci din imaturitate emoțională.

Cu atât mai mult în relația părinte-copil. Oferindu-i copilului modelul șantajului emoțional în comunicare, în mod cert, la un moment dat, și cel mic va folosi aceleași strategii pentru a obține ce își dorește de la tine.

Nu uita: copilul face ceea ce vede că faci, nu ceea ce îi spui să facă.

Iubirea dintre părinte și copil este sfântă, și nu ne ajută să o punem la îndoială. În plus, iubirea copilului este pură și sinceră.

În loc să o poluăm cu nesiguranțele și imaturitatea noastră, a părinților, e de preferat să ne facem un pic de timp pentru a lucra cu noi înșine astfel încât să eliminăm elementele de comunicare toxică și manipulare. Indiferent de punctul din care plecăm, putem alege să fim părinți buni, adulți maturi emoțional pregătiți să educăm o nouă generație de copii echilibrați emoțional, încrezători și puternici!

Dacă nu știi de unde să începi, te invit să descarci un scurt ghid pdf de o singură pagină, în care am cuprins pe scurt o strategie din 5 pași pentru a calma emoțiile dificile ale copiilor:

Ghid de calmare a emoțiilor copiilor

 

Sursa foto: ROMAN ODINTSOV, Pexels

 

Articole similare

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

INTRĂ ÎN COMUNITATE

122,885FaniÎmi place
295CititoriConectați-vă
0AbonațiAbonați-vă

Ultimele articole