De ce copilul are întotdeauna dreptate

Pentru a elimina din start dubiile, încep acest articol cu precizarea că nu sunt adepta stilului de parenting permisiv, în care părinții își lasă copiii să facă ce vor, fără să stabilească limite și fără să-i ghideze în viață.

Stilul de parenting pe care îl promovez din 2014, de când am pus bazele comunității de părinți Parenting 2.0 (în trecut, Centrul de Parenting) este parentingul conștient necondiționat, caracterizat de elemente precum:

  • Iubirea și acceptarea copilului fără condiționări, ci pur și simplu pentru că este
  • Focus pe construirea și menținerea relației de conectare, încredere, iubire, respect cu copilul
  • Asumarea de către părinte a rolului de adult matur emoțional, capabil să conțină emoțiile copilului și să-l învețe abilitatea de autoreglare a emoțiilor
  • Educație fără pedepse sau recompense, fără critici
  • Încurajarea autonomiei emoționale și la nivelul comportamentelor
  • Respectarea copilului ca persoană capabilă să facă alegeri bune, pe măsură ce crește și dobândește tot mai multă autonomie
  • Construirea atașamentului sigur în relația cu mama, ceea ce îi oferă copilului un sentiment de siguranță, încredere, liniște interioară, iubire de sine, o imagine de sine sănătoasă și realistă, sentimentul că lumea este un loc bun și sigur.
  • Comunicare deschisă pentru găsirea soluțiilor bune
  • Stabilirea de limite ferme și cu blândețe

“Copilul are întodeauna dreptate” nu are legătură cu parentingul permisiv

Acum, voi explica de ce afirmația “Copilul are întodeauna dreptate” nu are nicio legătură cu permisivitatea în parenting.

Părintele permisiv este un părinte care nu stabilește limite cu copilul și nu își asumă responsabilitatea de adult în creșterea și educația copilului.

El își lasă copilul să facă ce vrea nu pentru că ar avea o strategie de educație a copilului, ci pentru că nu are suficientă maturitate pentru a înțelege că un copil nu are capacitatea psiho-emoțională și fizică, nici pregătirea, nici cunoștințele, abilitățile și experiența pentru a lua deciziile pe care este pus în situația să le ia ca o consecință a imaturității părintelui.

Părintele permisiv nu are capacitatea de a-și asuma rolul de adult și de a-și ghida copilul pas cu pas, la început cu mai mult ajutor, apoi, treptat, lăsându-i copilului din ce în ce mai mult spațiu, pe măsură ce copilul e pregătit să preia singur anumite responsabilități și procese.

Citește și:

Ce este și ce nu este parentingul permisiv. 11 lucruri pe care le fac părinții permisivi

Dr. Lindsay Gibson: Trăsăturile părinților imaturi emoțional. Cum sunt afectați copiii acestor părinți

Copilul are întodeauna dreptate, indiferent de stilul de parenting

Mesajul pe care doresc să-l comunic în acest articol este că, indiferent de stilul de parenting, fie că este permisiv, autoritar sau necondiționat, copilul are întotdeauna dreptate.

Fie că ești un părinte care folosești pedeapsa atunci când copilul tău greșește, sau ești un părinte deschis către emoțiile copilului tău, sau ești un părinte care nu știi exact cum să reacționezi atunci când copilul tău face crize, plânge sau încalcă limitele, în esență, copilul tău are dreptate.

Cum adică, copilul are dreptate să greșească?, ai putea întreba.

Are dreptate să se comporte urât?

Are dreptate să-mi răspundă înapoi?

Are dreptate să mă sfideze?

Are dreptate să ceară atâtea dulciuri sau atâta ecran?

Da, are dreptate.

 

Copilul are dreptate pentru că:

 

1. Dincolo de comportamentul pe care îl manifestă și care te deranjează, copilul are niște trăiri dificile pe care nu știe să le gestioneze și de care se simte depășit. Cu alte cuvinte, comportamentul neplăcut al copilului nu este o cauză, ci un efect. Comportamentul neplăcut al copilului este urmarea unor gânduri care îi rulează prin minte, a unor convingeri limitative care s-au format deja (cu contribuția adulților) sau a unor emoții dificile pe care le simte. Și are nevoie de ajutorul unui adult matur, conștient care să-l ghideze să le facă față.

 

2. Ceea ce simte copilul este deja acolo. Ceea ce gândește copilul este deja acolo. Comportamentul doar manifestă ceea ce e deja acolo și are nevoie să fie recunoscut. Și cât timp trăirile copilului nu vor fi recunoscute, ele vor face tot posibilul pentru ca tu să le observi. Din acest motiv, comportamentele copiilor parcă se înrăutățesc în loc să se îmbunătățească. Copilul îți dă ocazii din ce în ce mai dese ca tu să îi vezi zbaterea, să-i recunoști suferința și să-i înțelegi trăirile.

Citește și:

Copilul are comportamente opoziționiste și sfidătoare? Checklist-ul lui Janet Lansbury pentru părinți

Oana Moraru: „Copiii își schimbă comportamentele când adulții sparg tiparul”

3. Prin respingerea comportamentului copilului, a emoțiilor și a trăirilor lui de către părinți, copilul învață să se nege pe sine. Însă, în trăirea sa, el are dreptate. Din moment ce o emoție a apărut, ea are dreptul să existe. Din moment ce un gând a apărut, el are dreptul să existe. Din moment ce o nevoie sau o dorință a apărut, ele au dreptul să existe.

Copilul care învață să se nege pe sine devine un adult care își neagă emoțiile, dorințele, valorile și trăiește într-un continuu conflict interior.

De exemplu, un copil care sare să-și lovească părintele are dreptate pentru că își manifestă o furie puternică ce a apărut ca reacție la un comportament al părintelui. Părintele care vede lucrurile din această perspectivă poate prelua controlul și poate aborda constructiv problema, astfel încât copilul să se simtă înțeles în timp ce își comunică dorințele și emoțiile în moduri constructive, nu lovind, precum e descris în acest articol.

Un copil care repetă a suta oară aceeași greșeală are și el dreptate. Cel mai probabil, dacă ai avea ocazia să citești în mintea lui, ai descoperi că deja crede despre el că nu poate, că nu este capabil, că este persoana care face mereu greșeli. Sau poate că vei descoperi că simte poate o frică puternică, poate vinovăție, poate umilință într-atât de mult, încât, deși vrea să fie un copil bun, de fiecare dată ajunge să greșească.

 

4. De multe ori, părinții confundă dorințele copilului cu îndeplinirea lor. Asta îi face să respingă din start orice dorință a copilului ce nu poate fi îndeplinită imediat. Ce nu conștientizează acești părinți este că, în aceste momente, copilul învață nu doar că nu merită să primească ce își dorește, ci și că nu e în regulă să aibă dorințe, că nu îi este permis să-și dorească. Și devine un adult atât de deconectat de propriile dorințe încât îi este foarte greu să răspundă la întrebarea “Ce îmi doresc de fapt pentru mine?”

Așadar, copilul are dreptate să vrea orice. Are dreptate să ceară orice. Asta nu înseamnă, însă, să-i oferi și să faci ce vrea doar pentru că a cerut. Aici intervine maturitatea, obiectivitatea și organizarea părintelui. Părintele evaluează situația și, dacă este potrivit și contextul o permite, îi îndeplinește copilului dorința, iar dacă nu este potrivit, îi validează dorința, explicându-i de ce nu e posibilă realizarea ei (acum).

Cu alte cuvinte, nu e obligatoriu să faci ceea ce vrea copilul. Copilul nu are nevoie atât să primească ceea ce vrea, atunci când vrea, cât să simtă că dorința sa a fost auzită de adult, că dorința lui contează și că el, copilul, este important pentru părinte.

Citește și:

„Mulți copii își trăiesc toată copilăria fără să fie văzuți.” Gáspár György explică de ce copiii poartă măști psihologice în fața părinților

Dr. Shefali Tsabary: „Nu există comportament rău al copiilor”. Ce se întâmplă de fapt când copilul are comportamente neplăcute

5. Copilul are dreptate deoarece are dreptul să existe, să fie recunoscut drept cine este, cu emoțiile pe care le simte, cu trăirile, dorințele și comportamentele pe care le are.

Ce are de fapt nevoie copilul este să fie văzut, acceptat și înțeles de către adult.

Copilul are nevoie să știe că este primit în brațele mamei așa cum este, chiar și furios, chiar și agresiv, chiar și atunci când suferă sau când îi este frică sau când îi lipsește curajul și eșuează.

Doar atunci când gândurile, emoțiile și trăirile sale sunt validate, copilul se va putea elibera de ele.

În relația de conectare cu părintele matur, capabil să conțină emoțiile dificile ale copilului, copilul își poate descărca trăirile, eliberându-se de ele. Și, simțind iubirea, acceptarea, susținerea și siguranța interioară a părintelui, copilul va primi ghidarea părintelui iubitor și conținător, cu fermitate și blândețe, către soluțiile bune pentru el, cu respect pentru dorințele și nevoile copilului și, în același timp, cu respectarea regulilor, a limitelor și a cutumelor societății din care facem cu toții parte.

Dacă nu primește această conținere, acceptare necondiționată, această ghidare și acest suport de la tine, copilul nu va învăța să se accepte pe sine, să se ajute pe sine, își va reprima trăirile și va pune presiune pe sine.

Următoarea șansă de a învăța să-și autoregleze emoțiile și să-și construiască strategii mentale și emoționale sănătoase va fi după ce va deveni adult și va conștientiza necesitatea lucrului cu sine.

Citește și:

Psihologul Gáspár György: Comportamentul urât al copilului se schimbă doar după ce ne schimbăm noi

Pericolele nevăzute ale prieteniei dintre părinți și copii. 8 soluții ca să-ți păstrezi autoritatea și copilul să aibă încredere în tine

Empatia, cheia către sufletul copilului

Așadar, ce avem de făcut ca părinți conștienți, maturi și asumați în rolul nostru de adult, este să recunoaștem trăirile copilului ca având drept să existe, să arătăm empatie copilului, astfel încât el să se simtă înțeles și acceptat așa cum este, indiferent ce simte sau cum s-a comportat.

Fiecare copil dorește nespus de mult să fie iubit și acceptat de mama lui, de părinții lui. Și va face tot posibilul pentru asta. Oferă-i copilului iubire, empatie, acceptare, înțelegere necondiționate, fără să-i ceri nimic în schimb, și vei vedea cum se transformă starea lui, gândurile lui și comportamentele lui.

Desigur, dacă s-au format deja credințe limitative, dacă au fost spuse etichete, comparații sau cuvinte jignitoare, vei avea ceva mai mult de lucru până să-ți ajuți copilul să-și recapete încrederea în tine și să restabiliți o relație de conectare. Însă, e un proces pe care e important să-l începi cât mai repede, pentru a readuce relația cu copilul pe un făgaș bun.

Dar eu? Eu nu am dreptate?

Dacă, atunci când spui “Copilul are întotdeauna dreptate”, apare un sentiment de nedreptate, dacă simți că îți apare un sentiment că, dacă el are dreptate, înseamnă că tu nu ai dreptate, e foarte posibil să privești relația cu copilul dintr-o perspectivă de luptă, în care cineva câștigă și altcineva pierde.

Din punctul meu de vedere, dincolo de realitatea obiectivă, fiecare persoană vede o realitate subiectivă. Astfel, fiecare dintre noi avem propria noastră dreptate, prin prisma trecutului nostru, a experienței noastre, a rănilor noastre emoționale, a cunoașterii noastre. Astfel, tu ai dreptatea ta, în timp ce copilul are dreptatea lui.

Însă, în esență, perspectiva de luptă te va menține într-un conflict permanent cu copilul și are sens să o observi și să schimbi această perspectivă, pentru a construi o relație de conectare cu copilul, o relație în care tu și copilul sunteți o echipă, de aceeași parte a baricadei.

Dacă rezonezi cu abordarea mea, te invit să descoperi și alte informații interesante despre parentingul conștient, necondiționat, abonându-te la newsletterul nostru, în care împărtășesc informații valoroase din experiența mea de coach pentru părinți, specializat în lucrul cu emoțiile.

Te poți abona descărcând un scurt ghid în format pdf care te va ajuta să-ți ghidezi copilul în momentele în care este copleșit de emoții dificile:

GHID DE CALMARE A EMOȚIILOR COPIILOR

 

Sursa foto: Tadeusz Domagalski, Pexels

 

Articole similare

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

INTRĂ ÎN COMUNITATE

121,279FaniÎmi place
295CititoriConectați-vă
0AbonațiAbonați-vă

Ultimele articole