Oana Moraru, despre principalele motive pentru care copilul preșcolar e nervos, țipă și vorbește urât

Principalele motive pentru care un copil preșcolar este foarte nervos, țipă și vorbește urât sunt fie pentru că sistemul lui nervos este stresat și agitat, fie pentru că nu simte autoritatea „părintelui-cățeluș”, consideră consultantul educațional Oana Moraru.

Ea a răspuns la mai multe întrebări ale părinților, într-un interviu cu Simona Gherghe în cadrul seriei de podcast-uri Părinți CuMinți, intitulat „Răspunsuri pentru cele mai mari dileme ale părinților (partea 1)”.

Oana Moraru este pedagog cu o experiență de predare de peste 30 de ani și autoare de carte. De asemenea, ea este fondatoarea sistemului privat de educație Helikon, fiind implicată constant în procesul educațional atât la clasă, cât și în tabere școlare.

Două motive pentru care copilul este foarte nervos, țipă, vorbește urât

„Am primit întrebări de genul, uite, are 4 ani, vorbesc deocamdată de preșcolari, că e diferită. Nu ne mai înțelegem cu el. Țipă, lovește, trântește, dă cu șutul în pisică, în cățel, simte nevoia să îl facă să îl doară. Comportament deja instalat, nu o suferință de moment cu țipete și supărări, că sunt specifice copiiilor și toți le avem. Tantrum au și adulții, doar că sunt mai frumos ambalate”, afirmă Oana Moraru.

Potrivit acesteia, dacă s-a instalat un astfel de comportament „agitat, agresiv de copil cu care nu mă mai înțeleg, se întâmplă să fie două motive principale și de aici multe alte ramificații mai subtile”.

Citește și:

Oana Moraru: „Copiii își schimbă comportamentele când adulții sparg tiparul”

Când copilul te lovește. Soluția pas cu pas, de la Laura Markham

Primul motiv: Sistemul nervos al copilului e în alertă

Unul dintre motivele pentru care copilul are un comportament agitat și agresiv este că „sistemul nervos al copilului, deci ce e în corpul lui, fiziologia lui, e în alertă, pe relația aia de descărcare de cortizol, adrenalină, ca și cum sunt atacat”, spune consultantul educațional.

Ea relatează că, atunci când omul primitiv era atacat de tigru, trebuia să fugă, să lupte sau paraliza de frică. La fel și copiii ne oferă foarte multe indicii despre ce simt și ce trăiesc. „Noi poate nu mai suntem atenti la corpul nostru, dar la copil se vede imediat când e încleștat, când e încordat, când e armonios. Copilul care se luptă, țipă, trântește, lovește animalele, îți răspunde urât, te scuipă, îți spune că ești proastă, are întâi sistemul lui biologic, sistemul lui nervos în alertă”.

Ce determină alerta copilului

Potrivit Oanei Moraru, alerta copilului poate fi determinată de numeroase de lucruri, dar „în primul rând de nesiguranță, neliniște sau nevoi neîmplinite”.

„În relație cu mami și cu tati sau în relația dintre mami și tati există o temă recurentă, veche sau relativ nouă, care are nesiguranță la mijloc, neliniște, neîmplinire, teamă. Legată de orice tip de temă familială, de asta nici nu vreau să dau exemple, că pot fi o mie”, explică specialista în educație.

De regulă, este vorba de lucruri grele, precizează ea, „pentru că, dacă sistemul lui de alarmă intră în apăsarea asta și de ceva vreme lovește, trântește, copilul se luptă nu neapărat cu tine, se luptă cu neputința asta de a controla realitatea și de a obține liniște și stare de „sunt în siguranță”. Deci ceva din relația părinților cu ei înșiși și între ei e pe nesiguranță, pe supraviețuire”.

Citește și:

9 tehnici de calmare a surescitării copiilor predispuși la neatenție și agitație de la Oana Moraru

Psihologul Gáspár György: Trimisul copilului la colț, o dovadă a lipsei de umanitate. 5 pași pentru părinți în timpul furtunilor emoționale ale copiilor

Iată câteva exemple de situații dificile care pot ține copilul în alertă:

  • Unul dintre păriți și-a pierdut jobul și își schimbă locul de muncă
  • Părinții se ceartă
  • Mama nu se simte văzută, iubită sau apreciată
  • Tatăl nu se simte suficient de competent
  • Copilul a ascultat o discuție legată de moartea bunicilor
  • A auzit discuții despre nesiguranța financiară
  • I-a auzit pe părinți certându-se și spunând „Îmi iau lumea în cap într-o zi și plec”

„La vârsta asta lucrurile sunt ori albe, ori negre. Copilul a auzit ceva sau vede realmente ceva și atunci organismul lui intră pe apărare. Când ești pe apărare, pe protecție, pe supraviețuire, unul din răspunsurile sănătoase este să lupți. Lupți cu pisica, lupți cu mama, cu bunica”, precizează consultantul în educație.

Mesajele raționale nu rezolvă problemele cu copiii preșcolari

Potrivit acesteia, un copil de 4 ani se poate simți atacat din cauza faptului că părinții lui i se adresează cu argumente raționale în condițiile în care el nu are încă format creierul rațional.

„Tu răspunzi la idei de joacă și la mici păcăleli și creativitate din partea părinților. Dar dacă ai niște părinți foarte raționali, care doar încearcă să-ți explice și să așteaptă ca tu să te comporți frumos și devin super cicălitori, îți explică, îți spun că trebuie să facem aia, trebuie să mergem acolo, nu lovi pisica cu piciorul, nu fă așa, de ce m-ai mințit, de ce nu ești cuminte, de ce nu stai liniștit la masă? Și relația lui cu copilul este de tipul ăsta, „Hei, eu mă aștept ca el să mă înțeleagă, fiindcă eu sunt mare și îi spun”, copilul iar simte neîmplinire, simte că nu e văzut și nu îi se vorbește pe limba creierului lui, pe limba jucăușă, a micilor păcăleli, să fii un pic aluziv sau, dimpotrivă, să eludezi, adică să scapi un pic de situația asta încrâncenată, să nu intri tu, adultul, în luptă”, afirmă Oana Moraru.

Ea susține că, în calitate de părinte, îți trebuie „resurse infinite, să dai în joacă, în râs, să-l inviți să facă ceva, ca spălatul pe dinți”, „pe un ton jucăuș sau pornind de la un pretext jucăuș. Sunt părinți care nu au resurse deloc de jucăușenie și nu au abilitatea de a vorbi creierului unui copil de 4 ani și vorbesc din creierul lor de business, de office”.

Citește și:

Nu-ți mai fie frică de tantrumuri! Abordarea contraintuitivă care face minuni. 5 motive de ce funcționează atât de bine

Cum schimbi comportamentul copilului în doar 3 zile. Strategia eficientă a Laurei Markham

Odată identificată problema, părintele trebuie să schimbe ceva

Odată ce a identificat problema, „părintele trebuie să schimbe ceva”, susține experta în educație: „De câte ori un copil face asta sau se retrage sau e blocat sau nu mai vorbește, mutismul selectiv, când copilul se închide în el și nu mai comunică cu toată lumea și comportamentul este așa de vreo două, trei luni. Sigur e ceva de schimbat la părinte”.

Ea subliniază că nu trebuie dus copilul la psiholog, „că îi mai dai și mesajul că el trebuie să repare ceva la el. La psiholog poți să-l duci la o joacă din asta și psihologul să intercepteze ceva în marele lui teme de discuții și se prinde imediat de unde vine, dar la psiholog trebuie să meargă să facă munca părintele”.

Sau, părintele lucrează cu el și își dă seama că, „de la o vreme sunt prea presant, sunt prea rațional, dau prea multe interdicții și prea puțină conectare de aici din inimă. Mă conectez cu copilul meu doar din cap. El se simte neiubit, prin urmare, intră în apărare, intră în retragere, intră în luptă și este vehement, se poartă urât cu mine, țipă, trântește, pentru că ceva nu-i priește de acolo, din relația cu tine, se simte dat la o parte”.

Deci asta e una din cauze: un sistem nervos în agitație, motivul pentru care copilul protestează atât de mult și se luptă.

Citește și:

Oana Moraru: „Nu e niciodată vina copilului dacă este foarte neascultător”

Ajută-ți copilul să te asculte. 5 tehnici care funcționează, testate de părinți

Al doilea motiv: Părintele-cățeluș, mereu la cheremul copilului

Cel de-al doilea motiv pentru care copilul poate fi nervos este că, „dimpotrivă, am un părinte care nu reușește să mă țină așa cu aerul de „eu te conduc”. Pare că eu pot să-l joc pe părintele meu, pare că tot timpul e la cheremul meu, vrea mereu să mă mulțumească părintele meu, vrea să fie mereu să fiu eu împăcat. Mereu se pune la dispoziția mea, mereu îmi arătă că mă iubește, îmi dă mereu suficiente resurse ca să nu mă plictisesc. Și eu simt că dispun cu o putere enormă de acest părinte cățeluș, care se tot mișcă pe lângă mine să mă liniștească, și atunci găsesc o mare bucurie în a manifesta această putere enormă, făcând lucruri teribile, ceva care aruncă pe părintele meu în supărare, neliniște, pentru că îmi place să mă joc cu puterea pe care o am asupra lui.”

Ea oferă un exemplu concret al unei mame care simțea nevoia să-i spună copilului cam de 30 de ori pe zi „te iubesc, te iubesc, te iubesc, du hârtia asta la coș, mulțumesc, mami, te iubesc”.

Sunt foarte multe validări de tipul și declarații care „aruncau în copil o stare de nelinște, de anxietate, dar și de teribilismul ăsta, am putere, dispun de mama mea, este servitoarea mea”.

Vom publica, în zilele următoare, un articol cu soluțiile pe care le recomandă Oana Moraru părinților pentru a schimba aceste comportamente ale copiilor lor.

Citește și:

Relația cu copilul este o luptă? 10 moduri prin care să-ți manifești autoritatea de părinte

9 alternative la pedepse care chiar funcționează. Cum corectăm greșelile copilului prin metode pozitive [VIDEO]

Nevoia „negativă” vs. nevoia „pozitivă”. Cum să formulăm cerințele astfel încât copiii să ne asculte

 

Sursa foto: Captură video YouTube ZUnivers Podcasts

 

Dacă dorești să rezolvi conflictele dintre tine și copilul tău și să înveți să le folosești în avantajul tău și al lui, te invit să te abonezi la newsletterul Parenting 2.0 pentru a primi 3 emailuri pe această temă:

De la conflicte cu copilul la comunicare eficientă

 

Articole similare

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

INTRĂ ÎN COMUNITATE

121,279FaniÎmi place
295CititoriConectați-vă
0AbonațiAbonați-vă

Ultimele articole