După ce am anunțat deschiderea înscrierilor la Programul “Copii deconectați de ecrane, conectați la viață”, locurile au început să se ocupe. E minunat că sunt părinți implicați în educația copiilor lor și deschiși să ce depinde de ei pentru a reduce timpul petrecut de copiii lor la ecrane, chiar dacă e o perioadă de minivacanță.
Sau poate tocmai de aceea. De altfel, studiile confirmă realitatea pe care o vedem mulți dintre noi și în familiile noastre: în perioadele de vacanță și în weekend-uri, copiii petrec mai mult timp în fața ecranelor, în medie, cu 39%. În cadrul acestei medii, sunt copii care petrec și 7-10 ore pe YouTube, pe jocuri online sau pe rețele de socializare în zilele în care nu merg la școală. Asta în condițiile în care 1-2 ore pe zi e intervalul maxim admis pentru copiii de 6-10 ani, după care încep efectele negative (scăderea atenției și concentrării, refuzul de a face lucrurile care trebuie făcute, intoleranța la frustrare, lipsa de perserverență, căutarea rezultatului rapid și a plăcerii obținute ușor, agresivitate, lipsă de empatie, dificultăți de relaționare, probleme cu somnul, cu greutatea, cu ochii, cu coloana vertebrală etc.).
Unii părinți preferă să se amăgească
Chiar și copiii mai mici, care încă nu au propriul telefon sau tabletă, își asigură accesul la un ecran fie sustrăgând telefonul unuia dintre părinți, fie uitându-se la fratele mai mare cum se joacă pe calculator sau se uită la filmulețe pe TikTok.
Astfel, vedem mulți părinți care nu știu cât timp petrec în mod real copiii lor la ecrane.
Probabil că, dacă ar avea imaginea clară despre ce se întâmplă, s-ar cutremura și s-ar simți forțați de împrejurări să schimbe ceva.
Din păcate, însă, mulți părinți preferă să se amăgească și să nu știe cu exactitate cât timp petrec în mod real copiii lor în fața ecranelor. Mai bine nu admit că există o problemă, mai ales atunci când intuiesc că nu au soluții pentru a o rezolva. Sau când pur și simplu nu mai au timp și energie ca să se mai ocupe de încă o problemă, pe care nu o consideră urgentă. Cel puțin nu la fel de urgentă precum este plata ratelor, cumpărăturile, curățenia, pregătirea meselor sau îngrijirea sănătății.
Acesta este modul prin care mintea acestor părinți se protejează de suferința vinovăției și, pe termen scurt, este bine că se întâmplă asta, deoarece copiii au nevoie de părinți echilibrați și stabili emoțional. Însă, pe termen lung, copiii sunt cei care au de suferit, formându-și abilitățile și personalitatea doar atât cât le permit ecranele sau, mai grav, activând în creier circuitele dependenței care, mai târziu, pot deschide calea către dependența de substanțe. Sunt aceleași circuite formate în creier, iar persoana învățată să se refugieze din realitate undeva unde obține o plăcere ușoară și rapidă va căuta noi moduri de a-și satisface această dorință. Asta dacă nu primește ajutor la timp. Cu cât mai devreme, cu atât mai bine.
Nu cred că vreun părinte își lasă copilul în mod deliberat la ecran pentru a-i face rău. Dacă unii copii ajung să fie supraexpuși la ecrane este din cauză că părinții lor fie nu sunt conștienți că asta le face rău, fie au anumite convingeri care îi fac să nu vadă realitatea.
Iată câteva mituri răspândite printre părinți care au drept consecință supraexpunerea copiilor la ecrane și întrețin această dependență:
Mitul nr. 1: Copilul poate să se abțină de la activitățile online și poate respecta limita, dacă vrea.
Cele mai multe conflicte din familii pe tema ecranelor pornesc de la faptul că, după ce a promis că va închide ecranul la o anumită oră, copilul nu respectă această limită. Și, dacă părintele nu intervine, îl găsește tot acolo și după o oră-două. În acest caz, părintele se poate simți mințit de copil și dezamăgit de acesta, mai ales dacă a promis că se va ține de cuvânt.
Dragă părinte, ce îți spun acum va pune capăt acestui gen de conflicte în familia ta: e foarte important să știm că un copil încă nu are creierul suficient de dezvoltat pentru a opri activitatea suprastimulatoare și creatoare de dependență oferită de ecrane folosindu-și voința. Cortexul prefrontal, acea parte din creier responsabilă cu judecata, controlul impulsurilor și al emoțiilor, luarea deciziilor și cu gândirea logică, atinge maturitatea abia pe la 20-25 de ani! Până atunci, copilul are nevoie de ajutorul tău pentru a pune stop acestei activități online creată intenționat de programatori și specialiști în neuroștiințe ca să-l facă dependent. Chiar crezi că le poate rezista?…
Mitul nr. 2: Copilul trebuie să mă asculte și să închidă ecranul când îi spun, indiferent ce fac eu, părintele.
Cunoscuta zicală “Fă ce zice popa, nu ce face popa” poate fi valabilă în relația enoriașilor cu preotul, însă cu certitudine nu funcționează în relația părinte-copil. Noi, părinții, suntem modelul primar pentru copiii noștri în ceea ce privește comportamentele, emoțiile, convingerile, tiparele de gândire, strategiile de rezolvare a problemelor etc. Și, atunci când părintele, stând pe telefon sau urmărind știrile sau un serial, îi spune copilului să închidă tableta, copilul primește un mesaj dublu. Mesajul rațional explicit că trebuie să închidă ecranul, pentru că așa este corect și sănătos, pentru că așa i-a spus părintele în care are încredere. Mesajul implicit că este bine să stai la ecran făcând ceea ce îți place, pentru că așa face părintele în care are încredere. Copilul simte confuzie și, evident, urmează ce face părintele, deoarece adevărul interior al părintelui este că e mai bine să stai în fața ecranului decât să faci altceva.
Așadar, în lipsa exemplului tău concret de persoană deconectată de ecrane, de om ancorat în viața reală, care are hobby-uri, care citește, petrece timp în natură, se întâlnește cu prietenii și discută uitând de telefoane, copilul nu va simți motivația profundă pentru care ar renunța la activitățile plăcute infinite pe care i le oferă ecranele. Deci, nu te aștepta copilul să te asculte și să facă ce îi spui dacă tu nu aplici propriile tale reguli. Ce poți face în schimb este să închizi telefonul sau televizorul și să faci cât mai multe lucruri offline, devenind un altfel de model pentru copilul tău.
Mitul nr. 3: Dacă îi spun copilului că e dependent de ecran, el va fi motivat să-mi dovedească faptul că nu este și va reuși să iasă din dependență.
Ar fi ușor pentru noi, părinții, dacă ar fi așa. În realitate, însă, copilul este foarte conectat la noi și, până când devine adult, noi avem o putere uriașă de a ne forma copiii. Adică, atunci când părintele crede despre copilul său că este dependent de ecrane, când i-a pus această etichetă de dependent în mintea și în cuvintele lui, copilul nu mai are nicio opțiune decât să confirme această convingere a părintelui.
De ce copilul nu-i poate dovedi părintelui că nu are dreptate? Deoarece una dintre premisele de bază ale copilului, care îi asigură supraviețuirea alături de acest părinte, este că părintele are dreptate în ceea ce spune despre copil și nu pune aceste lucruri la îndoială, ci le interiorizează, transformându-le în propriile convingeri despre sine, în propria imagine de sine. Cu alte cuvinte, când părintele crede despre copilul său că este dependent de ecrane și, eventual, îi spune asta, copilul învață despre sine că este dependent de ecrane. Dependența de ecrane devine o trăsătură care face parte din identitatea copilului, astfel încât e firesc să o manifeste la nivel de convingeri, gânduri, emoții și comportamente. Acest copil a pierdut din start lupta cu dependența de ecrane.
Ce faci, însă, dacă, tu chiar crezi că fiul sau fiica ta este dependent/ă de ecrane? Doar nu poți să te prefaci că nu crezi asta! Și adevărul este că nu ar ajuta oricum: copiii ne citesc în profunzime și nu putem ascunde de ei ceea ce credem despre ei.
Soluția pe care ți-o propun acum este să te deschizi să privești lucrurile din următoarea perspectivă: Copilul tău, fie că este mic, școlar sau adolescent, încă are creierul în formare. Și, deoarece creierul lui este în formare, lucrurile se pot corecta, chiar dacă, momentan, copilul manifestă simptome de dependență de ecrane. Cu cât copilul este mai mic, cu atât situația se pot schimba mai ușor. Vreau să-mi ajut copilul să se deconecteze de ecrane? Îmi doresc cu adevărat asta? Dacă da, atunci e nevoie să părăsesc poziția de cealaltă parte a baricadei (de unde îi ceream să-mi dovedească) și să trec de partea lui, astfel încât să mă simtă alături și să fie deschis față de mine, știind că doar din această relație de conectare și deschidere copilul mă poate asculta și poate primi sugestiile mele. Și e timpul să-mi asum rolul meu de părinte responsabil, de ghid înțelept pentru copilul meu și să-i ofer ajutor în loc să am așteptări. Deci, nu mai cred că este dependent de ecrane, ci cred că se confruntă cu o problemă de moment cu ecranele, la fel ca mulți copii din generația lor, însă are șansa să mă aibă alături și îmi asum că îl voi ajuta.
Cum ți se pare această abordare?
Schimbarea e posibilă! Înscrierile sunt deschise în Programul “Copii deconectați de ecrane, conectați la viață”
Ce vreau să te asigur este că schimbarea este posibilă, dacă ți-o dorești. Sigur, poți parcurge acest proces singur/ă, dacă te-ai mobilizat și știi ce ai de făcut. Sau, dacă nu știi exact de unde să începi și ce să faci, poți să-ți deconectezi copilul de ecrane împreună cu mine și cu alți părinți cu același scop ca și tine în Programul “Copii deconectați de ecrane, conectați la viață”, care va începe pe 11 decembrie și va dura 7 zile + încă două sesiuni de Coaching de grup înainte și după încheierea celor 7 zile.
Vom lucra cu tehnici de Coaching și NLP astfel încât tu să ai tot ce ai nevoie ca să reușești: cunoștințe, pași de urmat, empatie, perseverență și muuultă răbdare.
Îți reamintesc ce vei primi urmând Programul “Copii deconectați de ecrane, conectați la viață”:
- Îți scoți copilul din zona de (risc de) dependență de ecrane și îl ții departe de tiparele de dependență în general. Puțini părinți știu că dependența de ecrane formează circuitele dependenței în creier, astfel încât copilul poate deveni o pradă ușoară pentru alte tipuri de dependențe, mai târziu
- O strategie clară de a stabili limite clare, cu fermitate și blândețe, pe care copilul să le respecte. Știi exact cum să reacționezi când copilul încearcă să încalce limita, astfel încât să rămâi ferm/ă pe poziție
- Odată ce se reconectează cu viața reală, copilul învață să-și gestioneze emoțiile, să-și dezvolte atenția, concentrarea, abilitățile sociale, empatia, reziliența, toleranța la frustrare. Cel mai probabil, se vor îmbunătăți performanțele lui școlare, sportive și comunicarea cu prietenii și colegii.
- Îți construiește o relație de conectare cu copilul, care are drept consecință ascultarea de bună-voie, fără crize și fără scandal
- Renunți la țipete și amenințări, pentru că te ocupi mai întâi de nevoile tale și vorbești cu copilul dintr-o poziție de autoritate susținătoare și empatică
- Îți dezvolți un mod de comunicare pozitivă cu copilul, care îi întărește încredere în sine, puterea interioară, spiritul de inițiativă, abilitatea de a găsi soluții în viața reală și de a rezolva probleme
Cum sună pentru tine? Înscrierile sunt deschise timp de câteva zile. Așa că, dacă simți chemarea să participi, înscrie-te acum, după care ne vom auzi la telefon pentru a discuta toate detaliile:
Înscriere în Programul “Copii deconectați de ecrane, conectați la viață”
O precizare importantă este că Programul “Copii deconectați de ecrane, conectați la viață” este destinat părinților conștienți de efectele ecranelor asupra dezvoltării copiilor lor și care vor să limiteze consumul ecranelor cât nu e prea târziu. Pentru că majoritatea urmărilor negative pot fi recuperate, în timp ce unele nu sau extrem extrem de greu, mai ales dacă supraexpunerea a fost de la o vârstă fragedă și pentru multe ore pe zi.
Tu ai o putere uriașă în viața copilului tău și poți alege să răspunzi chemării de a o folosi, împreună cu alți părinți, pentru ancorarea copilului tău în lumea reală, cu jucării, cu cărți, cu prieteni, cu sport și cu ieșiri în natură.
Sursa foto: Kelly Sikkema, Unsplash
