Părinții vor copii buni. Însă, ce consecințe au acțiunile lor de astăzi?

Ca părinți, ne dorim să creștem copii sănătoși, echilibrați emoțional, respectuoși, încrezători, curajoși, altruiști, inteligenți și capabili să-și construiască relații frumoase, o carieră de succes și, în general, o viață împlinită.

Este firesc. Însă, ce nu avem de unde să știm astăzi este ce efecte va avea pe termen lung educația pe care le-o oferim astăzi copiilor noștri. Ce va crește de-adevăratelea din semințele pe care le plantăm astăzi, aici și acum, în copiii noștri.

Totuși, un părinte conștient în mare parte din timp, deschis să afle noi abordări și care are disponibilitatea și smerenia de a-și evalua propriile acțiuni și propriile convingeri poate să-și dea seama cam ce se va întâmpla în viitor în urma cuvintelor pe care i le spune copilului său și în urma metodelor de educație folosite.

Un lucru pe care am privilegiul să-l observ în procesele de coaching unu la unu cu clienții este traseul pe care merge persoana cu educația pe care a primit-o. Am ocazia să văd foarte clar ce semințe au plantat părinții în copil și ce a ieșit din acele semințe, adică ce beneficii sau blocaje i-au adus educația primită adultului de astăzi.

Părinții vor copii buni. Însă, ce consecințe au acțiunile lor de astăzi?

Ce am observat este că, de multe ori, efectele pe termen lung ale semințelor pe care părinții le plantează în copiii lor vin în contradicție cu însăși intenția părinților. Acest lucru se întâmplă parțial din atașamentul de propriile convingeri, parțial din indisponibilitatea de a admite că există abordări mai bune și că poate ar fi cazul ca propria abordare în educație să fie schimbată, parțial dintr-o inconștiență sau poate chiar dintr-o nepăsare de viitor, atâta timp cât problema din prezent se rezolvă.

Atenție, intenția acestui articol nu este să simți vinovăție sau să te acuzi că ai făcut sau chiar faci ceea ce descriu mai jos, dacă acest lucru se întâmplă.

Am toată încrederea că faci tot ce poți tu mai bine pentru a oferi copilului tău/copiilor tăi cea mai bună educație posibilă, în aceste condiții. Dacă se întâmplă să te regăsești printre rândurile de mai jos, conștientizările pe care le vei avea citind implicațiile ascunse ale acțiunilor sunt suficiente pe moment. Și lucrurile se vor îmbunătăți în timp, dacă îți dorești.

Astfel, mulți părinți:

… vor copii responsabili, însă nu le oferă ocazia să-și asume cu adevărat responsabilitatea pentru propriile fapte și pentru viața lor, atât cât le permite vârsta.

Responsabilitatea nu se educă obligând copilul să arunce gunoiul sau să-și spele farfuria după mâncare. În cel mai bun caz, va învăța să facă aceste treburi casnice, iar în cel mai rău caz, le va urî și abia va aștepta să scape de ele când pleacă de acasă.

Copilul învață să fie responsabil pe măsură ce ia singur decizii care îl privesc, potrivite competențelor sale, și pe măsură ce se confruntă cu consecințele din viața reală a acestor decizii.

Spre exemplu, să ia nota 1 în catalog după ce nu și-a făcut tema pentru acasă este o consecință reală care îl va ajuta să devină responsabil. Spre deosebire de a-i interzice să se uite la desene pentru că nu și-a făcut tema până la ora 9 seara – care nu este o consecință reală, ci o pedeapsă a părintelui care îl scutește de responsabilitate pe copil, deoarece părintele este cel care își asumă să țină lucrurile sub control.

… vor copii curajoși, creativi, care încearcă lucruri noi și acționează construindu-și o familie fericită și o carieră de succes, deși prima cerință de la cei mici este să fie cuminți.

Copilul nu poate să fie cuminte până începe școala sau până devine și mai mare, iar apoi, brusc, peste noapte, la adolescență, să se transforme într-un tânăr curajos, creativ și cu inițiativă. Curajul, inițiativa și dorința de a acționa se formează pe parcursul timpului.

Doar acei copii care au fost susținuți și încurajați să acționeze, să exploreze, să-și manifeste curiozitatea și creativitatea vor avea curajul și inițiativa de a acționa cu ușurință și de crea lucruri noi.

Ceilalți vor avea nevoie de terapie și lucru cu sine pentru a-și schimba setările și credințele dobândite în copilărie.

… vor copii altruiști, empatici, buni cu ceilalți, care să împartă în familie, la locul de joacă și în colectivitate. Asta fără să se asigure că le oferă copiilor iubire, atenție, acceptare, grijă și că le împart cu ei necondiționat, ci doar obligându-i să împartă cu alții, să manifeste dărnicie și bunătate.

Din teama că ar putea deveni un egoist, mulți părinți sar etape și forțează copilul să împartă fără ca el să fie pregătit, deoarece încă nu a primit ce are nevoie.

Copilul devine altruist nu atunci când i se cere să împartă cu alții, ci pe măsură ce primește el însuși necondiționat ceea de ce are nevoie. Dar acesta este un subiect separat important pe care îl voi aborda separat în viitorul apropiat.

… vor copii cu încredere în sine, însă îi critică, îi pedepsesc, îi umilesc, îi ceartă.

Sursa încrederii în sine este iubirea de sine. Copilul învață să se iubească pe sine fără condiționări doar atunci când părinții îl iubesc necondiționat. Când este criticat, pedepsit, umilit, certat, condiționat, copilul nu reușește să se iubească pe sine și nici să-și formeze încrederea în sine sau o imagine de sine bună.

Provocarea copilului pe ideea că „îl critic și îl cert ca să-l motivez să facă mai bine” nu funcționează la copiii preșcolari și nici la cei din clasele primare. Din această provocare copilul deduce că părintele îl condiționează și că îi observă doar nereușitele. De aici, trage concluzia că nu este așa cum ar trebui să fie, că e inadecvat sau chiar defect.

Ce șansă are acest copil să aibă încredere în sine până când începe să lucreze conștient cu sine?..

… vor copii care să ocupe o poziție bună în clasă, la serviciu, în societate, după ce, în familie, aceiași copii sunt tratați cu superioritate, cu desconsiderare, ca și cum nu sunt încă persoane și nu au dreptul la cuvânt, la părere, la dorințe.

Un copil tratat astfel ajunge să se desconsidere pe sine, crezând că nu merită nici să se bucure de un loc de muncă bun, nici să primească un salariu mare, nici să ia premii sau să avanseze profesional, nici să aibă o relație frumoasă cu un partener minunat etc.

Dacă ne dorim copilul să ocupe o poziție bună în societate, e nevoie, în primul rând, să-l tratăm cu respect și să-i transmitem credința că merită să se bucure de ce e mai bun pe lume.

… vor copii care să nu fie nici agresori, și nici victime, ci Oameni Adevărați la maturitate. Însă, îi tratează de pe o poziție de forță, umilindu-i, fără să le permită să riposteze, să comenteze sau să se apere în vreun fel.

Aceasta e calea sigură pentru a educa fie o victimă (dacă cel mic învață să se supună neputincios, fără să crâcnească), fie un agresor (dacă are un caracter mai puternic și simte nevoia să-și manifeste puterea în raport cu cei mai slabi și mai vulnerabili decât el).

Pentru a ieși din modul toxic de raportare la cei din jur, e necesară fie o educație conștientă din start, fie vindecarea rănilor emoționale și dobândirea conștiinței de sine, atunci când copilul, devenit adult, devine conștient că are nevoie de o schimbare.

… vor copii care pun limite ferme altora și nu se lasă călcați în picioare, însă ei înșiși le încalcă limitele și nu le respectă alegerile, intimitatea, emoțiile, dorințele.

Problema lipsei limitelor este generalizată la adulții din generația noastră. Și provine din faptul că părinții noștri nu ne-au respectat spațiul, alegerile, intimitatea, emoțiile.

Un copil nu poate să facă ceva forțat de tine, chiar dacă nu este de acord, și, în același timp, să impună limite atunci când îl forțează alții, la școală sau în cercul de prieteni. Este același om care s-a obișnuit să-i fie încălcate limitele.

… vor copii care să se maturizeze frumos, după ce le cer să renunțe la joaca și la copilăria lor pentru a prelua responsabilități de adult, inclusiv responsabilitatea de a avea grijă de mama, de tata, de frățiorul sau surioara mai mică.

Aceasta este o altă problemă generalizată în generația noastră, crescută de părinți privați de iubire și de atenția părinților lor. Blocați în imaturitate emoțională, mulți dintre părinții noștri ne-au pus în rolul de părinți ai lor – să avem grijă de ei, să-i ascultăm, să le oferim iubire și înțelegere. Toate acestea înainte ca noi să învățăm să avem grijă de noi.

Realitatea este că singura grijă a copilului este să se joace, să-și trăiască din plin copilăria. E treaba noastră, a adulților, să ne asumăm responsabilitatea pentru consecințele deciziilor noastre. Asta nu înseamnă să nu solicităm ajutorul copiilor. Ci, atunci când facem asta, să o facem cu iubire și respect, fără a considera copilul obligat să ne rezolve problemele renunțând la copilăria lui.

… vor copii care să devină autonomi emoțional și independenți financiar, cu toate că, pe parcursul copilăriei, le cultivă dependența.

Cunosc, și probabil că și tu cunoști, adulți care nu se pot desprinde de părinți. Fie că locuiesc împreună sau nu, părinții au nevoie să controleze viața copilului, iar acesta, deși e adult deja, nu se simte capabil să ia decizii cu care părinții nu ar fi de acord.

În relația părinte-copil, este firesc ca părintele să se desprindă de copil și să-l elibereze, pe măsură ce acesta învață să fie autonom și să aibă grijă de el. Doar că unii părinți, – de regulă cei care nu sunt autonomi emoțional și nu se pot descurca singuri, – fac tot posibilul la nivel inconștient pentru a-și menține copiii în dependență.

… vor copii echilibrați emoțional, maturi, care își autoreglează emoțiile, deși nici ei, părinții, nu au această abilitate, poate chiar având blocaje și răni emoționale din propria copilărie încă nevindecate și nedepășite. Din această intoleranță la propriile dificultăți emoționale, nu le permit nici celor mici să plângă, să manifeste furie, tristețe sau alte emoții dificile.

Copilul nu poate face ceea ce nici tu, părintele lui, nu poți face. Așa că e inutil să ne propunem să învățăm copilul să-și gestioneze emoțiile fără să parcurgem noi mai întâi acest proces. Și e inutil să-i cerem copilului să-și calmeze nervii în condițiile în care și noi mai facem din când în când câte o criză de furie sau țipăm la el sau la altcineva.

… vor copii sinceri, însă ce fac este să-și mintă copiii, atunci când au nevoie. Sau îi ceartă ori îi pedepsesc atunci când ei recunosc o faptă neplăcută pe care au făcut-o.

În ciuda faptului că sinceritatea și adevărul sunt valori importante în societatea noastră, majoritatea oamenilor mint. Mint pe alții și se mint pe sine.

Atunci când află că a fost mințit de părinte, copilul se simte trădat. Atunci, își pierde încrederea în părinte și, în general, în lume.

… vor copii autentici, care prețuiesc valorile adevărate, însă pun un accent mai mare pe comportament, pe aparențe, pe „ce o să zică lumea” și „să nu ne facem de râs”.

Ce e cel mai mai important în viața asta? La o discuție relaxată, cel mai probabil, răspunsurile la această întrebare se vor duce în zona spirituală, care ar prevala în fața lucrurilor și realizărilor materiale și chiar și în fața aparențelor.

Asta până în momentul în care copilul nu spune „Bună ziua” vecinei sau face o criză de plâns în public. Atunci, se activează teama de judecata celorlalți și nevoia puternică de a menține aparențele. Și, dacă acasă reușesc să discute calm cu copilul, în public, presiunea socială îi face pe mulți părinți să fie mai duri și mai autoritari, obținând câteva priviri aprobatoare ale unor necunoscuți, însă plătind cu o pierdere în educația copilului pe termen lung.

***

Reiau ce am spus mai sus: nu este cazul să te simți vinovată dacă descoperi că ai făcut sau mai faci ceea ce fac părinții despre care am vorbit mai sus. Scopul acestui articol este conștientizarea.

Și, dacă totuși simți că s-a activat vinovăția, Vestea bună este că totul se poate schimba. Poate că asta îmi aduce mie liniștea pe care doresc să ți-o transmit și ție: Oricât de dificile ar arăta lucrurile acum, ele se pot schimba, dacă dorești.

Sunt curioasă ce conștientizări ți-au adus cele scrise mai sus?

Ce din ceea ce faci astăzi ar putea avea consecințe negative pe termen lung la care nu te-ai gândit până acum?

Te invit să răspunzi într-un comentariu la acest articol.

Sursa foto: Pixabay