A crește copii puternici, autonomi și independenți este un obiectiv care se află pe lista multor părinți.
Multor părinți le este frică să nu-și răsfețe copiii.
Le este teamă ca cei mici să nu devină prea sensibili.
Le este frică să nu rămână dependenți de ei și după ce vor deveni adulți.
Le este teamă că nu se vor descurca singuri în viață. Că nu vor fi capabili să aibă grijă de ei înșiși.
Le este teamă că vor fi slabi.
Le este teamă că nu vor fi curajoși, ci lași.
Le este teamă că vor renunța la primul hop, că nu vor persevera.
Foarte multe temeri. Încercând să evite ca aceste temeri să se adeverească, părinții vor să educe copii puternici. Chiar din primul an de viață, dacă se poate. Din acest motiv, unul dintre obiectivele multor părinți este ca cel mic să stea singur, să se joace singur. Din cauză că sunt de părere că, stând singur, copilul își dezvoltă independența și autonomia, mulți părinți insistă ca ai lor copilași să stea singuri și să se joace singuri.
Desigur, din această perspectivă, atunci când copilul refuză să stea singur și dorește să facă activitățile împreună cu părintele, cu mama, și să stea cu ea cât mai mult, mama trage concluzia că cel mic este dependent și că nu își dezvoltă autonomia. În această lumină, pare că toate temerile de mai sus sunt pe cale de a deveni realitate.
Sub amenințarea acestor frici, precum și din dorința ca cel mic să devină puternic, mama insistă și mai mult copilul să petreacă timp singur, să facă singur lucrurile pe care le poate face. Ceea ce generează o reacție și mai puternică în copil: el plânge și își imploră mama să stea cu el…
Ce vedem în acest caz este o dependență emoțională creată din cauza dorinței părinților de a avea un copil independent emoțional.
Nu iubirea naște dependență, ci lipsa iubirii
În realitate, nu iubirea dă dependență, ci lipsa iubirii. Atunci când copilul caută iubirea părintelui și, în loc de iubire, găsește frică, neacceptare, respingere și critică, el va deveni dependent de această căutare, sperând să găsească vreodată iubirea părintelui, pe care să se sprijine.
Copilul va face exact lucrurile care nu îi plac părintelui pentru a-i atrage atenția, sperând că, poate, totuși, părintele îl iubește. Și că merită să primească atenția și iubirea părintelui.
Cu fiecare respingere a părintelui, copilul învață că iubirea înseamnă respingere, înseamnă suferință. Astfel, mai târziu, când devine adult, își alege un partener de cuplu sau prieteni alături de care relația vine la pachet cu respingerea, cu suferința.
Iată un detaliu pe care e important să-l știe toți părinții:
Modul în care îi oferi copilului tău iubirea este modul în care el va considera firesc să o primească de la oamenii dragi, pe parcursul vieții.
Un alt detaliu important este că, deoarece frica și iubirea sunt emoții care se află în opoziție, acolo unde la baza acțiunilor se află frica, copilul nu are cum să simtă multă iubire, în niciun caz iubirea de care are nevoie vitală în primii ani de viață.
Citește și:
Psihologul Gáspár György: Comportamentul urât al copilului se schimbă doar după ce ne schimbăm noi
9 alternative la pedepse care chiar funcționează. Cum corectăm greșelile copilului prin metode pozitive [VIDEO]
Părinții își pot iubi copiii, în timp ce copiii se pot simți neiubiți
Pare o frază lipsită de sens, nu-i așa? Și poate că te întrebi cum este posibil așa ceva? Te invit mai întâi să vedem ce înseamnă pentru părinte a-și iubi copilul și ce înseamnă pentru copil a fi iubit.
Pentru majoritatea părinților, a-și iubi copiii înseamnă a-i proteja, a le oferi siguranță fizică, prevenție și îngrijire a sănătății corpului, o alimentație sănătoasă, un program echilibrat, activități interesante și instructive, o educație de calitate. Pentru foarte mulți părinți, acestea sunt lucrurile importante pe care consideră că este de datoria lor să le ofere copiilor. Acestea sunt principalele moduri prin care își manifestă iubirea.
Și, dacă le mai rămâne timp și energie după ce se zbat să le ofere toate aceste lucruri importante, dacă totul este bine (și când putem spune că totul e bine ?…), poate mai rămâne loc și pentru joacă și conectare.
Acum, că am văzut cum se traduce în viața cotidiană a multor părinți iubirea pentru copiii lor, să vedem ce înțelege un copil prin iubire părintească.
Cum simte copilul tău iubirea pe care i-o porți?
Pentru copii, a fi iubiți de către părinții nu înseamnă nimic din cele enumerate mai sus. A fi iubit de părinte înseamnă pentru un copil a simți iubirea necondiționată, acceptarea necondiționată, încrederea în el, înseamnă a se conecta cu părintele, a simți ca este iubit orice ar face. Înseamnă că, atunci când își privește părintele în ochi, să se vadă reflectat ca o ființă perfectă și suficientă.
Da, unii părinți fac eforturi mari pentru a le oferi copiilor lor cursuri și activități. Însă, un copil nu apreciază un curs de balet sau de robotică așa cum apreciază 10 minute de gâdilat. Pentru un copil contează mai mult să te joci cu el jocul preferat, distrându-vă împreună decât să-ți petreci câteva ore în bucătărie pregătind o mâncare gustoasă și sănătoasă.
Fiecare, din propria lui perspectivă, are dreptate: părintele oferă iubire în forma în care crede că e potrivit să o ofere, iar copilul are nevoie de relație mai presus de orice. Nevoia de atașament este o nevoie primară, nenegociabilă. Nevoia de atașament primează în fața nevoii de autonomie.
Suntem ființe sociale și avem nevoie să ne simțim împreună înainte de orice. Și, până să ajungă la adolescență și să se simtă împreună cu gașca, cu prietenii, apoi cu femeia iubită sau bărbatul iubit, copilul are nevoie să se simtă împreună cu tine, părintele lui, în mod special cu mama, care este principala figură de atașament.
Șantajul emoțional al copilului este o luptă pentru supraviețuire
Din păcate, în multe familii, din frica de a nu-i oferi copilului prea multă iubire, ceea ce ar putea însemna un copil răsfățat, slab și dependent, părintele îi oferă copilului mult prea puțină iubire în forma în care copilul are nevoie să o primească. Adică, iubire sub formă de prezență, conectare, acceptare necondiționată și încredere necondiționată.
Atunci când copilul nu se simte iubit de părinte, cel mic își va cere dreptul, iubirea părintelui, în toate formele posibile.
Unii părinți spun că cei mici îi șantajează emoțional. Atenție, dacă ai avut și tu un asemenea gând, ce urmează să citești te va ajuta. Această formă de șantaj emoțional este un mecanism de supraviețuire. Și, în mod evident, merită efortul, deoarece pentru un copil mic iubirea părintelui, în special a mamei, este o chestiune de supraviețuire în această lume.
Lipsa iubirii mamei sau insuficienta iubire din partea ei îl blochează pe copil într-un tipar de permanentă căutare a acestei iubiri. Din acest punct, începem să avem de-a face cu dependența emoțională, care se poate transforma în orice formă de dependență (de alcool, de țigări, de droguri, de sex, de muncă, de shopping, de mâncare, de jocuri de noroc etc.).
Așadar, dependența emoțională de părinți se formează din cauza lipsei de iubire necondiționate, din cauza lipsei de conectare, a lipsei de încredere și a lipsei de acceptare, pe care copilul le caută în permanență. E o foame emoțională care nu este satisfăcută. Și pe care copilul încearcă să o potolească cu altceva (dependențele menționate mai sus).
Citește și:
Droguri în școli. Gabor Maté: “Dependența este un răspuns la suferința traumei”. Care e soluția pe care o propune
Când începerea grădiniței sau a școlii poate traumatiza copilul. Reacția sănătoasă a părintelui
Cum ajutăm copilul să fie cu adevărat autonom și independent
Soluția pe care o prezint în acest articol are la bază Teoria Atașamentului, care a fost formulată inițial de psihiatrul britanic John Bowlby și de către psihologul Mary Ainsworth. Teoria Atașamentului descrie științific nevoia oamenilor de a forma și întreține legături emoționale puternice cu alte ființe umane.
Atașamentul îl face pe copilul mic să caute sprijin, apărare și liniștire la persoana de referință, de regulă mama, atunci când se simte în pericol. Poate fi vorba despre un pericol real sau de unul subiectiv, când copilul percepe o amenințare, o frică sau o durere.
Un copil care găsește la mama lui acest sprijin, această protecție, iubirea, acceptarea și liniștea, având nevoile emoționale satisfăcute, dobândește puterea de a se desprinde treptat de mama, de părinți, și de a face lucrurile singur, știind că, de fiecare dată când are nevoie, poate reveni în brațele calde și primitoare ale mamei pentru a-și reîncărca rezervorul interior de iubire și energie și pentru a-și vindeca rănile sufletești.
3 pași pentru a crește copii autonomi și independenți:
1. Îi asigurăm copilului siguranța emoțională
E important ca noi, părinții, să-i asigurăm copilului un atașament securizant, oferindu-i iubire necondiționată, conectare reală, prezență alături de el când are nevoie, încredere în el, respect, acceptare necondiționată. Astfel, copilul simte că alături de mama lui se simte în perfectă siguranță emoțională și se simte liniștit.
2. Încurajăm autonomia și independența
Pe măsură ce copilul crește și poate face tot mai multe lucruri singur, ne putem retrage ușor încurajând copilul să facă lucruri și singur.
Mare atenție! Un copilaș care nu are un atașament securizant cu mama, căruia îi este frică să nu piardă iubirea ei sau care simte că trebuie să facă ceva anume sau să fie într-un anumit fel pentru a fi acceptat și iubit de mama lui va face mai greu pașii către autonomie și independență. Ai grijă, așadar, mai întâi să-i asiguri copilului siguranța emoțională, abia apoi să te preocupi de încurajarea autonomiei.
În această etapă, e important ca mai întâi tu, apoi și copilul, să faceți diferența dintre nevoile emoționale și nevoia de dezvoltare a autonomiei. De exemplu, să îmbraci un copil de 4 ani sau să-i dai să mănânce, în condițiile în care el poate face singur aceste lucruri, este o limitare a dezvoltării autonomiei. E important să îi asigură, celui mic contextul pentru dezvoltarea autonomiei, oferindu-i în continuare siguranța emoțională, adică timp de calitate, atenție și multă iubire. Astfel, copilul nu se va simți constrâns să obțină iubirea mamei prin metode care stârnesc furia părintelui.
3. Reasigurăm copilul de iubirea noastră
Pe măsură ce copilul crește și devine tot mai independent, părinții tind să se concentreze mai mult pe ei și să uite că ai lor copii au în continuare nevoie de iubirea părintească, au nevoie să se simtă iubiți, susținuți, acceptați și validați de către părinți. Desigur, în alte forme, care se schimbă în funcție de vârsta copilului.
Așadar, ai grijă să-i oferi în permanență copilului tău, indiferent dacă are 2 ani, 12 ani sau 18 ani, iubire și încredere necondiționate. Astfel, el va simți ca are puterea de a face orice pe lumea asta și că tu ești de partea lui!
Nu există prea multă iubire
Prea multă iubire strică și prea multă iubire răsfață copilul sunt credințe pe care le-au avut mulți dintre părinții noștri și care sunt transmise mai departe și de unii dintre părinții de astăzi.
Totuși, noi ne dorim să fim părinți conștienți, care nu vrem să lăsăm lucrurile la voia întâmplării, dorindu-ne să creștem copii echilibrați emoțional, care să nu fie nevoie să fie „reparați” mai târziu, ci să crească liberi, încrezători, fericiți și puternici.
Nu exista prea multă iubire. Din păcate, în prea multe familii există prea puțina iubire și prea multă frică, prea multă disciplinare rece, prea multa critică.
Din păcate, există prea puțină iubire necondiționată, acea iubire care oferă siguranță și vindecă și pe care copilul, dacă ar simți-o timp de câteva secunde privindu-și părintele în ochi, ar înflori și toate certurile dintre ei s-ar rezolva.
Atenție, a nu se confunda iubirea necondiționată cu parentingul permisiv, fără limite. Iubirea necondiționată presupune că părintele este conștient că cel mic are nevoie de limite ferme și blânde, deoarece are nevoie de cineva să-l ghideze în această lume.
Își poate iubi necondiționat copilul doar un părinte matur emoțional, care se iubește necondiționat pe sine, care își conține propriile emoții și este capabil să conțină și emoțiile copilului, oricât de dificile ar fi.
Or, un părinte permisiv este un părinte imatur emoțional, incapabil să conțină emoțiile dificile ale copilului, care se lasă copleșit de acele emoții și preferă să se retragă, lăsând copilul singur în fața provocărilor emoționale.
Iubește-ți copilul așa cum poți acum.
Manifestă-ți iubirea așa cum are nevoie copilul. Cât mai mult. Zi de zi.
Lucrează cu tine pentru a dobândi iubirea necondiționată de sine, astfel încât să o poți oferi mai departe copilului tău/copiilor tăi.
Și ai încredere că, avându-te pe tine alături, într-o bună zi se va desprinde și va putea zbura independent în lume!
La final, te invit să vizionezi aceste videouri despre:
Cum educă părinții copii dependenți emoțional
Iubirea părintelui: Cum o percepi tu și cum o percepe copilul
Sursa foto: Polesie Toys, Pexels