De luni, noul an școlar începe în mod oficial și, odată cu el, mulți copii încep adaptarea în colectivitate, fie că este vorba de grădiniță sau creșă.
În acest articol, vreau să-ți vorbesc despre cele trei mari provocări pe care le-am avut eu, personal, în procesul de acomodare a fiului meu Emanuel la grădiniță, atunci când a intrat în colectivitate, la vârsta de 2 ani și 3 luni. Îți voi spune și cum am ales să gestionez aceste situații.
Dacă și tu te confrunți cu vreuna dintre aceste provocări, articolul acesta te va ajuta să obții mai multă claritate și să știi ce ai de făcut. În plus, dacă dorești, vei primi și câteva materiale valoroase care te vor ajuta suplimentar.
Cele mai mari 3 provocări pe care le-am avut cu acomodarea copilului la grădiniță și cum le-am rezolvat:
1. Teama ca cel mic să nu se simtă abandonat la grădiniță
Între vârsta de 3-4 ani și 12 ani, am fost crescută de bunicii din partea mamei. În ciuda faptului că am primit din partea lor multă iubire și grijă, am trăit toată copilăria cu un dor profund de părinți și trauma care s-a instalat în copilărie a fost teama de abandon. Din acest motiv, am vrut să fac tot ce-mi stătea în puteri pentru ca al meu copil să nu se simtă niciodată abandonat de mine.
De aceea, mi-am dorit să nu-l dau deloc la grădiniță și să stau cu el acasă până când va începe școala. Or, acest lucru nu era posibil, având în vedere că trebuia să lucrez. Timp de 4 luni, am făcut efortul de a petrece ziua cu copilul, iar mare parte din noapte lucrând pe laptop. Am ajuns să mă surmenez și, la o înălțime de 1,60 m pe care o am, am ajuns să cântăresc nu mai mult de 43 kg… Până când mi-am dat seama că, până la a avea o mamă 24 de ore din 24 alături de el, copilul meu are nevoie în primul rând de o mamă vie. Și am decis că e momentul să înceapă grădinița.
Totuși, atunci când Emanuel a început să plângă dimineața, după prima vacanță de la grădiniță, s-a reactivat teama ca el să nu se simtă abandonat. Îmi aduc aminte că, într-o dimineață, am stat 3 sferturi de oră cu el în brațe, ambii plângând și nereușind să ne calmăm. Atunci, m-a ajutat directoarea grădiniței, care mi-a spus că cel mic nu are nicio problemă și că e cazul să lucrez eu cu mine. Ceea ce am și făcut, în terapie și coaching, pentru a depăși propriile mele provocări legate de trauma de abandon. Apoi, treptat, am depășit acele momente grele de dimineața până când a încetat de tot să mai plângă dimineața.
Citește și:
Ingredientul esențial pentru acomodarea copilului la grădiniță
Oare voi găsi grădinița potrivită pentru copilul meu? Condiția esențială pentru a o găsi
2. Răcelile și îmbolnăvirile care apar odată cu intrarea în colectivitate
Chiar dacă nu aveam o mare teamă legată de răceli, acestea s-au întâmplat totuși chiar din prima vacanță de Crăciun a primului an de grădiniță. De atunci, în următoarele 5-6 luni, copilul a făcut lunar fie o răceală, fie roșu în gât, fie amigdalită, otită, laringită etc., încât ajunsesem să mă simt foarte obosită, disperată și neputincioasă.
Am citit mult, m-am documentat și am ales ca, în paralel cu tratamentul medicamentos sau cu siropuri, spray-uri și aerosoli, să-i administrez și un tratament emoțional constând din cuvintele potrivite care să-l ajute pe copilul meu să gestioneze situațiile stresante pentru el.
Desigur, un efort aparte, mai ales când copilul încă nu vorbește bine, este și să-ți dai seama care sunt acele situații pe care nu reușește să le gestioneze. Am înțeles că ce pot face ca părinte este să-mi ajut copilul să gestioneze momentele dificile prin care trece, să-l susțin să reușească prin mesajele pe care i le transmit.
Citește și:
Stresul adaptării la grădiniță. 6 conflicte emoționale care cauzează răceli
„Copilul plânge atunci când îl las dimineața la grădiniță. Ce să fac?”
3. Refuzul de a merge la grădiniță
Apoi, a venit a treia provocare: pe la vârsta de 4 ani, în fiecare dimineață, invariabil, Emanuel îmi spunea: „Mama, eu nu vreau la grădiniță. Mie nu-mi place la grădiniță”. Și acum îmi sună în minte aceste propoziții plus tumultul de gânduri pe care le generau în mintea mea.
Ce am ales să fac poate părea contraintuitiv pentru mulți părinți, care aleg să facă exact invers. Eu am ales să-l iau în serios și să nu-l iau în serios în același timp. Am ales să-i iau în serios starea, emoția, validându-i-o, și nu respingând-o. În loc să-i aduc argumente de ce trebuie să meargă la grădiniță, eu îi reflectam trăirile și îi lăsam câteva minute spațiu să se simtă înțeles și acceptat, pentru că așa simțea în acel moment. Apoi, nu-i luam în serios intenția, știind că, dacă se simte acceptat, va merge la grădiniță, ceea ce se și întâmpla.
Mulți părinți procedează exact invers: iau în serios intenția copilului de a nu merge la grădiniță, se tensionează, se enervează și atunci încep să pună presiune pe copil, care se tensionează, la rândul lui și refuză să coopereze. În felul acesta, scandalul și lacrimile sunt asigurate de la prima oră a dimineții.
Citește și:
Nevoia „negativă” vs. nevoia „pozitivă”. Cum să formulăm cerințele astfel încât copiii să ne asculte
„Am păcălit copilul că îl aștept acasă și am plecat. Acum nu vrea să stea la grădiniță singur”
Așa am ales eu să fac față celor 3 provocări despre care ți-am povestit mai sus. Acomodarea copilului la grădiniță este un proces complex care necesită multă prezență din partea noastră pentru a-l gestiona adecvat și care presupune și o implicare pe măsură, care să ne permită să reacționăm la timp și cu instrumentele potrivite.
La final, te invit să vizionezi acest video pe care l-am filmat, în toamna anului 2018, despre aceste 3 mari provocări prin care am trecut în procesul de adaptare a copilului meu la grădiniță:
Sursa foto: Unsplash
