Fără ele, a fi părinte e un chin. 7 abilități care te scot din orice încurcătură cu copilul

Vineri, m-am trezit ca de obicei, i-am pregătit copilului micul dejun, l-a mâncat, apoi mi-a spus că îl doare capul. I-am măsurat temperatura: 37,1. Nu l-am mai dus la școală. Brusc, tot programul meu s-a dat peste cap și în fruntea listei de priorități a urcat sănătatea copilului.

Câteva ore mai târziu, după ce i-am făcut un ceai, i-am dat cu spray cu propolis în gât și îngrijorarea a mai scăzut, am conștientizat cât de repede m-am adaptat la schimbarea de program și că, înainte să fiu mamă, nu aveam această abilitate atât de dezvoltată.

Adaptabilitatea este doar una dintre abilitățile de bază ale unui părinte care ușurează procesul de îngrijire, creștere și educare a unui copil. Lista poate fi foarte lungă, însă am ales să-ți vorbesc, în acest articol, despre 7 abilități de bază care ușurează meseria de părinte și fără de care a fi părinte poare fi extrem de stresant și chinuitor.

Iată care sunt 7 abilități fără de care a fi părinte e un chin:

 

1. Adaptabilitatea

Viața cu unul sau mai mulți copii lângă tine presupune, de multe ori, schimbări bruște de planuri. În mod special, atunci când sunt mici. Doarme mai mult decât de obicei și nu mai reușești să ajungi la întâlnirea cu o prietenă. Sau v-ați dus cu toții la o petrecere (nuntă, botez, aniversare), de unde trebuie să pleci cu muult înainte de tort din cauză de: plânsete, somn, uitat/pierdut/stricat jucăria preferată, căzături, lovituri etc. Nemaivorbind de momentele când face brusc febră, tuse, muci, otită, amigdalită, vomită sau orice altceva care necesită atenția și prezența ta.

Un părinte care nu reușește să se adapteze la schimbările de planuri și program devine irascibil și nervos, deoarece este atașat de planurile pe care și le făcuse și nu acceptă că lucrurile se schimbă.

Astfel, atmosfera în familie devine și mai tensionată. În plus, atenția părintelui este îndreptată către a-și realiza planurile anterioare sau a păstra imaginea pe care a gândit-o înainte, în loc să fie folosită pentru a rezolva problema nou apărută.

Unul dintre secretele care mă ajută pe mine să mă adaptez la noul context și pe care l-am învățat mai greu este următorul: Cu cât mai repede accept schimbarea de planuri și noua realitate, cu atât mai bine gestionez provocările care au apărut.

Îți voi împărtăși, într-un articol viitor separat, mai multe soluții care ne ajută să devenim părinți care se adaptează ușor schimbărilor.

 

2. Răbdarea

Nu știu dacă există pe lume vreun părinte a cărui răbdare să nu fi fost pusă niciodată la grea încercare. Uneori, copilul îți cere să-i citești de zeci de ori la rând aceeași poezioară, sau să te joci același joc cu el ore la rând. Alteori, îi spui de 10 ori să (înceteze să) facă un lucru, însă fără niciun efect.

În asemenea momente, e esențial să ai răbdare. Deoarece doar atunci când îți păstrezi calmul și răbdarea, îți poți accesa cunoștințele de parenting pe care le-ai acumulat până acum. Doar atunci când ai răbdare, te bucuri de rezultatul investițiilor tale de timp, energie și bani în articole, cărți și cursuri de parenting.

Părinții care nu au răbdare ajung să țipe la copiii lor sau chiar să le dea câte o palmă, complicând astfel procesul de educație. Enervându-se și ridicând tonul, părinții perpetuează modelele de educație învățate în copilărie, cu efecte negative pe termen lung asupra copiilor lor: lipsa încrederii în sine, frică, sentimente de respingere, de abandon, de nedreptate etc.

Dacă ar fi să aleg o singură soluție pentru a avea mai multă răbdare cu copilul/copiii tăi, aceasta ar fi să ai grijă constant să-ți reumpli rezervorul cu energie. Cel mai simplu mod de a avea energie este să îți faci timp pentru tine și pentru activitățile care îți plac și care te încarcă.

3. Asumarea

Conform definiției din dicționar, asumarea presupune a lua ceva asupra sau pe seama sa, a se angaja să îndeplinească ceva. În realitate, deși au anumite roluri și fac anumite acțiuni, foarte multe persoane nu și le asumă cu adevărat. A face ceva neasumat înseamnă a face fără a da 100%, a face cu implicare parțială sau fără implicare. De aceea, în lipsa asumării, rolul de părinte poate fi un chin.

De exemplu, mulți părinți au un copil fie neașteptat, fie pentru că „așa trebuie”, „e deja timpul”, fie pentru că nu sunt conștienți ce presupune rolul de părinte, ei nefiind, de fapt, pregătiți și dornici cu adevărat să fie părinți.

Pentru asumare reală, este nevoie ca persoana să aibă o anumită maturitate emoțională, deoarece asumarea presupune responsabilități.

Responsabilitățile de mamă presupun foarte mult timp, energie și lucru cu sine, mai ales în primii ani de viață ai copilului, când acesta este dependent de mamă și își formează atașamentul.

Responsabilitățile de tată presupun așezarea într-o masculinitate matură, capacitate de conținere și de suport a femeii sale și a copilului/copiilor.

O persoană neasumată încearcă fie să paseze responsabilitățile sale altora, fie le face cu o mare frustrare și suferință, cu un mare consum psiho-emoțional.

Astfel, un părinte neasumat încearcă să reducă timpul petrecut cu copilul său și așteaptă mereu să se implice altcineva (celălalt părinte, bunicii, bona, grădinița, școala etc.). Atenție, asta nu înseamnă că o mamă nu are nevoie de ajutor. Dimpotrivă, ca mame avem nevoie de ajutor. Diferența o face momentul când cerem ajutorul și spațiul din care o facem.

Un părinte asumat iubește să petreacă timp cu copilul său. El știe că, în acele momente, pune bazele încrederii copilului în el și în lume. Cere ajutor atunci când are într-adevăr nevoie și după ce i-a oferit copilului său timp, prezență, conținere, iubire, conectare.

Spre deosebire de un părinte neasumat pentru care timpul petrecut cu copilul, gestionarea provocărilor emoționale este o corvoadă și care caută cât mai des să implice alte persoane în procesul de educație.

Un alt aspect al lipsei de asumare a părinților se vede în relația cu copiii lor și scoate în evidență imaturitatea emoțională. Neasumându-și pe deplin rolul de părinte, unele mame sau tați se ceartă cu copiii și negociază cu ei de la egal la egal, fără a manifesta autoritate părintească și fermitate. Asta se întâmplă din cauza rănilor emoționale nevindecate ale părinților, pe care copiii le zgândără prin ceea ce spun sau fac.

Un părinte asumat lucrează cu el însuși pentru a-și vindeca rănile emoționale, pentru a încheia procesul de maturizare emoțională. El știe că este modelul de bază pentru copilul său/copiii săi.

Un părinte asumat nu se așteaptă ca cei mici să-i rezolve problemele. Nu se așteaptă să fie ascultat înainte de a oferi copilului ascultare.

Un părinte asumat știe că educația copilului este un proces succesul căruia este strâns legat de propria sa educație, asumare și maturizare.

 

4. Empatia

Cu toții am fost odată copii. Timpul a trecut și am devenit adulți cu griji, responsabilități, probleme de rezolvat. Mulți adulți au uitat ce gândeau și cum se simțeau în copilărie, nereușind să țină cont de punctul de vedere al copilului lor astăzi.

Empatia unui părinte este capacitatea de a se transpune în papucii copilului său, de a-l înțelege într-un mod profund, de a simți ce simte copilul.

În lipsa empatiei, părintele nu înțelege de ce copilul nu îl ascultă, de ce vrea să îmbrace o haină și nu alta sau de ce se încăpățânează să facă un anumit lucru. Nu înțelege de ce face crize aparent din nimic, de ce plânge când are ceea ce el, părintele, nici nu visa să aibă.

Atunci când părintele nu înțelege punctul de vedere al copilului, când nu vede cauzele reale ale comportamentelor lui, devine rigid și autoritar. Iar copilul se simte neînțeles, respins, neiubit, neacceptat. Simte frică și își creează strategii de a rezista care pot presupune reprimarea emoțiilor, negarea unor părți din sine, minciuna, exprimarea furiei în medii în care își permite să o facă, depresia etc.

Iată un exercițiu simplu pentru a-ți dezvolta empatia și pe care îl poți aplica atunci când simți că nu înțelegi comportamentului copilului:

Imaginează-ți că ești copilul tău – că ai vârsta lui, că porți hăinuțele copilului și că faci exact ceea ce face el. Din papucii copilului, privește-ți părintele (adică, pe tine) și observă cum te simți când părintele tău îți spune ce ai auzit sau când face ceea ce tocmai a făcut. Și, din papucii copilului tău, întreabă-te ce simți? Ce nevoi neîndeplinite ai? De ce anume ai nevoie ACUM pentru a te simți mai bine? Când primești răspunsuri la aceste întrebări, poți reveni în momentul prezent pentru a reevalua situația și a-ți schimba strategia cu copilul.

Citește și:

Cele 29 de nevoi de bază ale copilului. Vezi câte puncte din listă bifezi

 

5. Organizarea

Multe mame simt că, de când au copii, au devenit mai organizate și mai eficiente decât erau înainte. Realitatea este că, atunci când ai copii, fiecare minut e prețios. Abilitatea de organizare este de mare ajutor atât pentru mamă, cât și pentru copil/copii.

Pentru mamă, organizarea activităților zilnice, săptămânale și lunare îi dă un confort, deoarece scoate planurile și dorințele din cap, le pune pe hârtie și ia decizii referitoare la ele: când le-ar putea realiza, ce mai are nevoie pentru asta, cum le-ar putea combina între ele etc. Atunci, multe dintre activitățile de care simțea că nu are timp devin posibile.

Pentru copii, organizarea și rutina sunt esențiale. După ce reușești să-i creezi copilului un program, o rutină zilnică, o rutină de somn, lucrurile devin cu mult mai ușoare. Atunci când copilul știe ce urmează, el este mai relaxat și se simte în siguranță.

În schimb, un program haotic și impredictibil poate genera la mamă stări de grabă, presiune, anxietate, sentimentul de nereușită. Iar la copil poate conduce la anxietate, nesiguranță, sentimentul de nedreptate sau de trădare, când i-ai promis că veți face ceva împreună și nu ai mai reușit.

 

6. Comunicarea

Abilitatea de comunicare este foarte importantă în toate relațiile noastre, cu atât mai mult în relația cu copiii noștri. Pe lângă faptul că suntem modele pentru ei, ne dorim să construim cu ei relații frumoase, bazate pe iubire, încredere și respect reciproc, lucru pe care nu îl putem realiza printr-o comunicare defectuoasă.

Cei 3 piloni de bază ai unei comunicări eficiente sunt, așa cum am învățat în școala de coaching:

  1. Prezența – a fi prezent cu corpul, cu mintea și cu sufletul atunci când comunici cu copilul
  2. Ascultarea – să lași deoparte propriile tale gânduri și griji, eliberând în tine spațiul în care copilul tău se poate exprima și simți ascultat cu adevărat
  3. Non-judecata – orice ar spune copilul, nu te grăbi să-l critici sau să-i dai un sfat. Înainte de toate, copilul are nevoie să se simtă înțeles și acceptat. Abia apoi se poate deschide să asculte ce ai de spus.

Acești 3 piloni te vor ajuta să folosești eficient nenumăratele tehnici de comunicare pe care le știi deja sau pe care le poți găsi în cărți, în cursuri și pe internet.

 

7. Încrederea

Nu știu cum ai putea crește un copil echilibrat dacă nu ai încredere în el. E la fel de greu precum este să ai o viață împlinită atunci când nu ai încredere în tine. De fapt, părinții care nu au încredere în copiii lor sunt cei care nu au încredere nici în ei înșiși. Rezultatul este că nici copiii lor nu au încredere în ei.

Un aspect al încrederii este și credința în Divinitate, într-o forță superioară care organizează Universul, astfel încât fiecare dintre noi trăim, în fiecare moment, cea mai bună realitate posibilă. Poți admite că, deși sunt lucruri care te nemulțumesc în viața ta, se poate și mai rău, nu-i așa? Desigur, se poate și mai bine – aceasta e o direcție bună de gândire. Și ne putem îmbunătăți viața începând cu a fi recunoscători și a aprecia ceea ce avem deja în viața noastră.

Ce sabotează foarte mult părinții și relațiile lor cu copiii este frica, pe care cineva a definit-o drept credința în rău.

Părinții nu au încredere în copiii lor deoarece le este teamă că ceva rău li se va întâmpla.

Fără a te minți pe tine, recunoscându-ți gândurile și trăirile reale, atunci când observi la tine frică și neîncredere în copilul tău sau în tine, le poți privi ca pe oportunități de lucru cu tine, ca pe oportunități de evoluție.

O tehnică pe care o poți încerca este să-ți spui, când simți că este potrivit pentru tine: „Aleg să am încredere”. Și să observi apoi ce simți în corp, ce credințe se trezesc, ce din tine se opune. Sau poate că nu se va opune nimic și vei reuși să ai încredere cu adevărat în contextul respectiv.

Încrederea este o alegere și poți ajunge la ea pornind pe acest drum, prin lucru cu tine.

 

Nu ne naștem părinți și nu ne învață nimeni să fim părinți. Și, chiar dacă ne-ar învăța cineva, noi suntem diferiți, copiii noștri sunt diferiți, astfel încât cele mai eficiente strategii și tehnici de parenting e firesc să fie diferite de la o familie la alta.

Tocmai de aceea, putem alege să ne preocupăm de dezvoltarea abilităților care ne ajută să fim cei mai buni părinți pentru copiii noștri. Având abilități precum adaptabilitatea, răbdarea, asumarea, empatia, organizarea, comunicarea și încrederea, ne putem conecta la un nivel profund cu copiii noștri. La acest nivel profund, tehnicile sunt secundare. Primează iubirea și relația.

Care dintre aceste 7 abilități despre care am vorbit în articol reprezintă o prioritate pentru tine în acest moment?

 

Sursa foto: Unsplash

 

Articole similare

4 COMENTARII

  1. Am citit pe nerasuflate articolul si sunt de acord ca acestea ar fi abilitatile cheie de parinte… Ce este si mai minunat e ca n-am simtit nici o clipa ca nu sunt un parinte bun doar pentru ca nu detin toate abilitatile, ci doar ca e mai greu si as putea schimba asta 🙂

    • Laura, ești cea mai bună mamă care poți fi în momentul de față! Faci tot ce poți mai bine și asta e important. Desigur, se poate și mai bine, iar asta înseamnă doar că avem către ce să tindem! 🙂

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

INTRĂ ÎN COMUNITATE

121,281FaniÎmi place
295CititoriConectați-vă
0AbonațiAbonați-vă

Ultimele articole