„Nu mai suport să o văd cum suferă.”
„Spuneți-mi ce să fac, nu vreau să o mai văd tristă.”
„Mi se rupe inima când îl văd așa.”
Dacă ar putea alege, multe mame ar elimina complet orice suferință din viețile copiilor lor. Ce ar face ele, de fapt, prin acest lucru, ar fi să scape ele însele de suferință. De suferința eșecului de a nu-și putea face copilul fericit.
Educația emoțională care naște asumare
Un copil mic este neajutorat și așteaptă să fie îngrijit, ajutat, susținut, așteaptă să primească iubire, atenție și conectare de la părinții lui, de la adulții de lângă el. Pe măsură ce crește, el dobândește tot mai multe resurse, tot mai multă putere de decizie și de acțiune. Astfel, în timp, devine capabil să aibă singur grijă de el însuși și să-și asume starea sa emoțională și rezultatele acțiunilor sale.
Așa arată un proces firesc de maturizare fizică și emoțională. Un om adult știe că este responsabil de ceea ce simte, de ceea ce face. Și își asumă consecințele emoțiilor, gândurilor și comportamentelor sale asupra vieții sale și asupra celor din jur. În același timp, știe și că fiecare om este responsabil de propriile emoții și acțiuni. Și că eu nu pot fi responsabil/ă pentru emoțiile tale, la fel cum nici tu nu poți fi responsabil/ă pentru emoțiile mele. Acesta este un raport firesc de setare a limitelor emoționale între doi adulți.
Cum abordăm, însă, lucrurile în cazul copiilor? Ei sunt în proces de formare a abilităților de gestionare a emoțiilor și sunt în etapa în care au nevoie să primească de la părinți resurse emoționale pentru a se dezvolta armonios.
În primul rând, e esențial să ne asigurăm că am parcurs noi înșine procesul de maturizare emoțională și că ne asumăm faptul că fiecare persoană este responsabilă de propriile sale trăiri și comportamente. În mod concret, asta înseamnă că nu spunem nimănui, indiferent că avem în față un adult sau un copil, lucruri de timpul „M-ai enervat!” sau „Dacă nu îmi spuneai X, nu aș fi făcut/nu ți-ași fi spus Y” etc.
În al doilea rând, punem limite și facem diferența dintre rolul meu, al părintelui, și rolul copilului. Clarific unde mă termin eu și unde începe copilul. Unde se termină intervențiile mele, responsabilitatea mea și unde încep acțiunile copilului, responsabilitatea lui.
Citește și:
Ce înseamnă educație emoțională sănătoasă? 9 abilități emoționale de care au nevoie copiii
“Copilul meu minte.” 7 cauze care îi fac pe copii să-și mintă părinții
Este foarte important să clarificăm aceste limite, deoarece, în lipsa lor:
- Ne vom simți responsabile de tot ce se întâmplă în viața copilului
- Atunci când se întâmplă ceva rău, vom simți că e vina noastră, că am eșuat, deși, după ce copilul începe să meargă, alegerile care au dus la rezultat sunt în mare parte ale lui
- Atunci când copilul are rezultate bune, vom simți că e meritul nostru și ne vom crea o imagine falsă despre noi, bazându-ne pe rezultatul unei alte pesoane
- Copilul nu va avea ocazia să-și clarifice limitele în relația cu tine. Ulterior, nu va ști să stabilească limite nici în relațiile cu alte persoane
- Copilul nu va învăța să-și asume responsabilitatea pentru propriile emoții și comportamente
- În lipsa unei separări clare, există riscul ca cel mic să fie dependent emoțional de tine, apoi de prieteni, de partenerul de viață, de alți oameni
Suferința face parte din viață. Cum o abordăm?
Chestiunea cea mai delicată este că, orice aș face eu, ca părinte, va exista, la un moment dat, ceva care îi va genera suferință copilului. Oricât l-aș proteja de suferință, copilul o va găsi, într-un final, și nu neapărat din vina mea.
Fiecare persoană, fiecare copil are de parcurs propriul drum al vieții. Unul dintre scopurile pentru care a venit pe Pământ, în această viață, este să învețe anumite lecții. Aceste lecții îl cheamă în permanență.
La școală, nu putem rămâne toată viața în clasa pregătitoare. Teoretic, nu ne împiedică nimic, la vârsta de 40 de ani, înghesuiți într-o băncuță din clasa pregătitoare. Însă, asta nu înseamnă evoluție. Evoluția presupune, în anumite puncte, și suferință.
Procesul de a promova un examen pentru a trece în clasa următoare presupune efortul de a învăța materia, perseverență, poate frustrare, frica de teste sau de examene, presiune. Dacă picăm examenul, s-ar putea să simțim vinovăție, rușine, autojudecată, dezamăgire, furie, neputință, sentiment că am eșuat. Toate acestea reprezintă suferință.
Citește și:
Stresul afectează sănătatea. 5 pași pe plan emoțional pentru a întări imunitatea copilului
9 alternative la pedepse care chiar funcționează. Cum corectăm greșelile copilului prin metode pozitive [VIDEO]
Nu cred că evoluția este posibilă doar prin suferință, însă nici nu mă duc în cealaltă extremă care exclude suferința din drumul evoluției. Schimbarea în sine, renunțarea la vechiul din etapa anterioară pentru a îmbrățișa noul din etapa care urmează, este resimțită ca o suferință. Nu mă feresc de acest cuvânt.
Frica reprezintă suferința încercării de a evita dificultatea sau riscurile asociate unui lucru sau unei acțiuni pe care trebuie sau îți dorești să o faci. Schimbarea presupune suferința renunțării la confortul actual, la control, la vechiul din viața ta, atât de familiar.
Care este responsabilitatea părintelui
În acest context, cu toate eforturile pe care le-aș depune, eu nu îmi pot face copilul fericit. De fapt, nici măcar nu este responsabilitatea mea să-mi fac copilul fericit.
Singura mea responsabilitate la capitolul fericire este să mă fac pe mine fericită. Eu pe mine. Nu partenerul să mă facă fericită. Nu colegii sau prietenii. Nu părinții să mă facă fericită. Nu copilul să mă facă fericită. Nu este responsabilitatea nimănui să mă facă fericită. Este exclusiv responsabilitatea mea să mă fac fericită.
Dacă mă voi preocupa de fericirea copilului meu, s-ar putea să mă pierd în atâtea lucruri pe care ar trebui să le fac pentru ca el să fie fericit: a-i oferi tot ce-i mai bun din punct de vedere material, fizic, al sănătății, al educației, al activităților, emoțional etc. Aici se deschide o cutie a Pandorei, din care nu știm niciodată ce ar putea să iasă. Responsabilitatea pentru fericirea copilului ne poate face să stăm mereu cu frică, mereu în gardă să prevenim orice risc posibil, orice pericol, orice conflict sau suferință prin care ar putea trece copilul. Bineînțeles, este imposibil să fim pe deplin pregătiți pentru orice…
Aici stă ascunsă sursa dramei multor părinți care suferă din cauză că simt că nu pot să controleze toate procesele din viețile copiilor lor și care, în ciuda eforturilor uneori supraomenești pe care le fac, uneori simt că au eșuat să-și educe bine copiii.
Deci, ce putem face noi pentru fericirea copiilor noștri este să ne asigurăm că ne preocupăm de propria noastră fericire, că suntem persoane fericite.
Citește și:
De ce să nu-i faci observație copilului atunci când se comportă urât
Copilul NU este un adult în miniatură. Când sunt pregătiți copiii să ofere necondiționat
Atunci când, ca părinte, mă preocup de fericirea mea, îi ofer copilului 3 lucruri foarte valoroase:
1. Îi ofer o mamă fericită, cu bateriile încărcate de energie, cu o stare de bine care vine din interior
Atunci când îmi asum starea mea și când am grijă de fericirea mea, îmi este mai ușor să fiu o mamă calmă, răbdătoare, empatică și înțelegătoare. Doar atunci când sunt bine cu mine îi pot oferi copilului acceptare, iubire necondiționată, încredere, empatie, conectare profundă, îi pot conține orice emoție. Și, atunci când îi ofer aceste lucruri copilului, el are o șansă reală să fie fericit în familie, în relația cu mine.
În lipsa stării de bine, mama nu are suficiente resurse pentru a-i oferi copilului ceea de ce are nevoie pentru a fi fericit în familie.
2. Îi ofer un model de persoană care își asumă responsabilitatea pentru propriile emoții și comportamente.
Îi arăt, prin propriul exemplu, ce înseamnă să îți asumi propriile stări, propria fericire, propria stare de bine. Nu pun responsabilitatea stărilor și a comportamentelor mele în cârca nimănui. Astfel, cel mic învață că fericirea lui nu depinde de nimeni din exterior, ci doar de el însuși.
Copilul învață de la noi mecanismele de a-și gestiona emoțiile, învață să-și asume responsabilitatea pentru propriile sale emoții, inclusiv pentru starea lui de bine.
El învață să se pună pe primul loc în ordinea priorităților, asigurându-se că, atunci când vrea să ofere, oferă din preaplinul său, nu din propria sa insuficiență și neîmplinire.
Atunci când oamenii oferă din insuficiență și neîmplinire, au așteptări, frici și neîncredere, stări care nu au cum să genereze un răspuns pozitiv de la celălalt.
Un părinte care consideră firesc să-și facă fericit copilul are convingerea că o persoană poate face fericită o altă persoană sau poate chiar că avem responsabilitatea sau chiar obligația de a ne face fericiți unii pe alții. Este posibil ca această persoană să le ceară altor persoane, în special partenerului de cuplu, să o facă fericită. Sau chiar îi poate cere copilului să o facă fericită.
Citește și:
De ce părinții cedează și nu reușesc să impună limite? Soluția simplă care te va ajuta | VIDEO
Oana Moraru: „Nu e niciodată vina copilului dacă este foarte neascultător”
3. Îl scap de responsabilitatea de a mă face fericită
Mulți părinți care consideră firesc să-și facă fericiți copiii consideră firesc și ca, mai devreme sau mai târziu, copiii să îi facă fericiți pe ei. Pe principiul „Ți-am oferit, acum e rândul tău să-mi oferi înapoi”.
Însă, este un contract semnat și asumat doar de una dintre părți. Copilul nu a fost întrebat dacă este de acord cu acest schimb. Și poate, dacă ar fi fost întrebat, ar fi preferat ca părintele să nu îi ofere nimic pentru a nu simți apoi presiunea datoriei și a obligației pe care nu are cum să o contrabalanseze vreodată. Căci ce poți oferi la schimbul propriei tale vieți?.. Astfel, presiunea responsabilității de a-și face părinții fericiți îi poate bloca mult timp pe copii din a-și urma drumul propriei vieți.
Singurul mod în care pot contribui cu adevărat la fericirea copilului meu este să mă pun pe mine pe primul loc în viața mea și să-mi asigur propria mea fericire.
Având o stare de bine și echilibru emoțional, precum și abilitatea de a reveni în echilibru de fiecare dată când ies din el, am cea mai potrivită stare pentru a-i oferi copilului iubire și acceptare necondiționate, acea bază de siguranță, susținere și conținere de care are nevoie pentru a ști că este în regulă așa cum este, pentru a rămâne conectat cu sine, pentru a-și descoperi și manifesta propriile talente și, în esență, pentru a-și trăi propria viață.
Află mai multe despre parentingul toxic vizionând înregistrarea unei sesiuni online pe tema „15 semne ale relației toxice părinte-copil”:
Sursa foto: Madalin Calita de la Pixabay
