Temerea că acei copii care sunt crescuți după principiile parentingului modern vor fi victime ale societății îi oprește pe mulți părinți să-și schimbe metodele de educație.
Iată un comentariu apărut zilele trecute pe pagina de Facebook Parenting 2.0:
“Majoritatea copiilor crescuți cu parenting modern, ca adulți nu vor fi decât niște victime ale societății care nu dă 2 bani pe nevoile sau gândurile lor”.
Îi mulțumesc persoanei care a postat acest comentariu la postarea pe Facebook a acestui articol, oferindu-mi ocazia să clarific anumite lucruri legate de impactul pe termen lung al educației copiilor.
1. Societatea nu dă doi bani pe nevoile sau gândurile nimănui
Societatea este un sistem care funcționează mai presus de individ. Din acest motiv, evident, nu dă doi bani pe nevoile sau gândurile nimănui în special, fie el educat în spiritul parentingului modern sau al parentingului autoritar.
Diferența se face la nivel de individ, și anume în ceea ce privește reacția la mediu. Cu alte cuvinte, nu întâmplarea în sine aduce o stare de frustrare, de furie sau de nefericire, ci modul în care persoana percepe respectiva întâmplare din viața sa. Și, pentru a confirma acest lucru, putem observa cu ușurință cât de diferite sunt reacțiile oamenilor care trec împreună prin aceeași provocare. De exemplu, se reduc salariile tuturor angajaților unei firme, se strică autocarul cu 46 de călători aflați în drum spre destinația de vacanță etc. Oamenii nu vor avea toți aceeași reacție, ci vor reacționa diferit, conform credințelor lor, valorilor lor, tiparelor lor, istoricului de viață etc.
Citește și:
Gabor Maté: Cele 2 gânduri traumatizante ale copilului mic când părintele nu-i satisface nevoile
Ce este și ce nu este parentingul permisiv. 11 lucruri pe care le fac părinții permisivi
2. Educația primită în copilărie determină cum va fi adultul
Ce face diferența între o persoană care este bine (e echilibrată emoțional, e autonomă, matură, construiește relații sănătoase și împlinitoare, aduce valoare mediului în care se află și îmbogățește societatea prin contribuția sa) și o persoană care nu e bine (e dependentă, imatură, are relații toxice, simte preponderent emoții dificile precum frică, frustrare, tristețe, umilire, abandon, trădare, respingere, nedreptate, ură etc.) este tocmai baza pe care o pun părinții în copilăria persoanei.
Copiii educați prin parentingul autoritar devin adulți lipsiți de încredere în sine, cu o stimă de sine scăzută, care nu cred că au valoare, care nu se iubesc pe sine și care, așa cum explică Dr. Gabor Mate în acest articol, sunt dependenți de validarea din exterior, care ia diverse forme. Iar când nu o găsesc în exterior, devin dependenți de fumat, alcool, substanțe, jocuri de noroc, muncă etc.
Ce urmărește parentingul modern pe care îl promovăm este să tratăm copiii cu iubire și cu respect, cu acceptare și blândețe, cu încredere și cu prețuire, astfel încât, pas cu pas, acești copii devin adulți maturi, care au încredere în ei înșiși (și, astfel, pot avea încredere și în alți oameni, și în lume), care se iubesc pe sine (și pot iubi cu adevărat și pe alții), care sunt autonomi emoțional (astfel, neavând nevoie să caute mereu validarea în exterior, ceea ce îi eliberează de pericolul dependențelor) și curajoși.
Citește și:
Oana Moraru: „Copiii își schimbă comportamentele când adulții sparg tiparul”
Copilul greșește și criticile nu ajută? Cu ce să înlocuiești critica pentru a-i schimba comportamentul
3. Cine sunt, de fapt, victimele societății
Cel mai mare risc să devină o victimă a societății îl are un copil care:
- Nu are încredere în sine, are o stimă de sine scăzută și o imagine de sine proastă, deoarece în copilărie a fost criticat, certat, i s-a arătat preponderent ce greșește. La maturitate, se confruntă cu îndoieli când trebuie să ia decizii, nu are curajul să-și spună punctul de vedere, să se afirme, să-și ceară drepturile.
- Nu crede că merită să îi fie bine, după ce părinții l-au forțat de foarte mic să îi pună pe alții pe primul loc, înainte de a se asigura că micuțul a primit ce are nevoie pe plan emoțional. Foarte multe blocaje ale adulților de astăzi au la bază credința “Nu merit”, care le sabotează orice încercare de a-și îmbunătăți viața.
- Nu a primit iubirea părintească necondiționată, acea iubire pe care să o simtă indiferent ce face, ce spune, cum se comportă sau cum este. În schimb, i s-au spus lucruri precum “Dacă ești obraznic, nu te mai iubesc” sau “Nu-mi place de tine când nu saluți”. Iubirea necondiționată a părintelui, într-o stare de prezență și conectare reprezintă condiția pentru producerea atașamentului sănătos al copilului cu părintele său. În caz contrar, copilul se simte condiționat. El învață că ceva este în neregulă cu el. Învață că, pentru a fi iubit de părinte, trebuie să fie diferit de cum este. Ceea ce se transformă, la maturitate, într-o goană după atribute exterioare, după realizări pentru a-i dovedi părintelui că, totuși, merită să fie iubit așa cum este. Deși, în interiorul său, nici el nu crede asta, pentru că nimeni niciodată nu l-a iubit așa cum este.
- Se simte într-o stare de pericol și nesiguranță – aceasta este starea normală pentru persoanele de orice vârstă care nu au (sau nu au avut) un atașament sigur cu părinții lor. Desigur, lucrurile pot fi schimbate la maturitate în cadrul unui proces terapeutic de vindecare emoțională care ajută persoana să simtă că este în control și că stă la volanul propriei vieți, în siguranță. Însă, în lipsa terapiei, sentimentul de nesiguranță va fi prezent în cea mai mare parte din timp, determinând persoana să ia decizii din frică.
- Nu poate pune limite și/sau încalcă limitele altor persoane, după ce părinții i-au încălcat limitele în mod repetat chiar și după ce copilul a crescut și ar fi avut nevoie de autonomie și independență. De regulă, părinții acestor copii nu au susținut procesul de separare a copilului. În consecință, ajunsă la maturitate, persoana le va permite altora să-i încalce limitele: nu poate spune “nu”, lucrează mult pentru bani puțin, lucrează ore suplimentare neplătite, permite partenerului toxic să-i controleze viața, pierzându-și libertatea etc.
- În fine, nu reușește să-și asume responsabilitatea pentru propria sa viață, pentru propriile sale acțiuni, comportamente și emoții. Aceasta este sursa profundă a stării de victimă: când persoana simte că altcineva este responsabil pentru starea sa de bine, pentru viața sa, pentru rezultatele sale. Copiii nu pot învăța să fie responsabili atunci când nu au fost lăsați să ia decizii și să se confrunte cu consecințele acelor decizii în viața reală. De asemenea, copiii nu pot învăța să fie responsabili dacă părinții lor nu sunt maturi emoțional și nu își asumă responsabilitatea pentru emoțiile lor (“Tu m-ai supărat!”), pentru comportamentul lor (“Am țipat la tine pentru că te-ai comportat urât.”), pentru viața lor (“Nu am făcut o facultate pentru că a trebuit să mă ocup de copii și de casă”.)
Aceste persoane sunt manipulabile de către societate, deoarece au așteptarea ca societatea sau cineva/ceva din exterior să le satisfacă anumite nevoi interioare. Deci, ele se confruntă cu cel mai mare risc de a deveni victime ale societății. Și toate aceste trăsături le educă părinții autoritari prin critici, pedepse, certuri, prin lipsa de respect, prin încălcarea limitelor.
În schimb, copiii care sunt crescuți cu metodele de parenting modern (atenție, nu e vorba de parenting permisiv!!!): cu iubire necondiționată, cu acceptare, cu blândețe, cu respect și considerație, de către părinți responsabili maturi sau care lucrează cu ei pentru a se maturiza, care le oferă copiilor ce au nevoie din perspectiva atașamentului – acești copii au toate șansele să devină adulți responsabili, care se maturizează la timp, care au încredere în sine și o stimă de sine sănătoasă, care știu să pună limite și să respecte limitele altora.
Din această stare, acești adulți nu așteaptă să primească înțelegerea și validarea societății, ci își caută sau chiar își creează locul în societate, deoarece au încrederea, puterea și resursele psiho-emoționale să facă asta.
Citește și:
Droguri în școli. Gabor Maté: “Dependența este un răspuns la suferința traumei”. Care e soluția pe care o propune
Dr. Shefali Tsabary: „Nu există comportament rău al copiilor”. Ce se întâmplă de fapt când copilul are comportamente neplăcute
4. Cum îi ajutăm pe copii să facă față greutăților vieții
Toți părinții își doresc pentru copiii lor să fie puternici, rezistenți emoțional și să facă față cu brio greutăților pe care le vor întâmpina în viață.
Din nefericire, urmărind acest scop nobil, mulți părinți încep să-și antreneze copiii de acasă, de mici.
Cunosc povestea relației dintre o mamă și o fiică, în care mama își punea fiica în situații dificile de mică (să își asume responsabilități de adulți, să ducă diferite lucruri dintr-o parte în alta a orașului renunțând la timpul ei liber etc.), îi vorbea urât (”Ești proastă, nu te duce capul, ai ceva la cap, nu mă pot baza pe tine, nu ești în stare de nimic” erau la ordinea zilei) și asta cu bună știință. Opinia mamei era aceasta: “Te dau acum, de mică, cu capul de pereți, pentru ca să te descurci când vei fi mare și te vor da alții cu capul de pereți” (e la modul figurat, nu a bătut-o).
Acum, fiica are 25 de ani, a trecut printr-un divorț și este într-un proces de terapie cu un psiholog pentru a-și vindeca traumele din copilărie, astfel încât să dobândească încredere în sine și să construiască relații sănătoase cu oamenii.
Cam asta se întâmplă atunci când părintele își obligă copilul de mic să facă față greutăților vieții pe care el însuși i le creează.
Acest tip de acțiuni contravine total Teoriei Atașamentului, formulată pentru prima dată de psihiatrul britanic John Bowlby și dezvoltată de psihologul canadian Mary Ainsworth. Studiile lor au fost reconfirmate ulterior de numeroși specialiști care au ajuns la una și aceeași concluzie: la baza oricărei relații emoționale interumane se află legătura timpurie dintre mamă și copil.
Teoria Atașamentului ne transmite că lucrurile stau exact contrar punctului de vedere al părinților precum mama din exemplul de mai sus. Astfel, Teoria Atașamentului ne arată că, pentru a se simți în siguranță, pentru a fi sigur pe sine, încrezător, puternic emoțional și curajos să exploreze lumea, un copil are nevoie mai întâi de toate să simtă că se poate baza pe un adult prezent, conectat și stabil emoțional, și anume mama lui. Doar în aceste condiții, copilul învață că se poate baza pe mama lui, ceea ce înseamnă că lumea e un loc sigur în care se poate manifesta în siguranță și cu încredere.
Citește și:
„Mulți copii își trăiesc toată copilăria fără să fie văzuți.” Gáspár György explică de ce copiii poartă măști psihologice în fața părinților
Nu-ți mai fie frică de tantrumuri! Abordarea contraintuitivă care face minuni. 5 motive de ce funcționează atât de bine
Însă, atunci când mama este deconectată emoțional, când nu este prezentă (chiar dacă fizic e acolo), când nu răspunde nevoilor copilului mic de îngrijire, de conectare, de iubire, de acceptare, copilul se simte singur în fața unor provocări care îl depășesc. Iar când mama se întoarce împotriva lui, creându-i greutăți, copilul învață că nu se poate baza pe nimeni și că lumea e un loc periculos, plin de greutăți cărora trebuie să le facă față singur. Și, apoi, la maturitate, alege inconștient acele contexte de viață care se potrivesc propriilor credințe, adică situații dificile pe care trebuie să le rezolve singur.
Astfel, dacă vrem să ne ajutăm copiii să devină puternici, a le crea greutăți și a le face viața grea ca să se obișnuiască este cea mai ineficientă strategie. Mai rău, e calea sigură să-i construiești copilului o viață plină de greutăți în care el să se simtă singur și nefericit.
Modul prin care ne putem ajuta realmente copiii să fie puternici este să le fim alături de mici, în permanență, să avem grijă de ei, să-i protejăm, să le satisfacem nevoile emoționale de iubire, acceptare, de conectare, de prezență.
Iar pe măsură ce cresc, să ne retragem treptat și să-i susținem să devină din ce în ce mai autonomi, mai independenți și mai responsabili, pe măsură ce iau decizii singuri și se confruntă cu consecințele reale ale acestor decizii.
Nu e treaba mea, a părintelui, să-i creez copilului greutăți, pentru a-l antrena să le facă față. Asta îl face să se simtă nesigur, neajutorat, părăsit și, în esență, îl blochează în imaturitate emoțională. Indiferent de vârsta biologică, aceste persoane nu pot acționa fără sprijin în exterior sau chiar sunt dependente emoțional de alte persoane.
Treaba mea ca părinte este să-i fiu alături copilului pe tot parcursul creșterii și educației lui și să-i satisfac nevoile emoționale conform vârstei.
Eu, părintele, nu sunt dușmanul copilului, ci sprijinul lui. Și nu pot fi și dușman, și sprijin în același timp. De aceea, e important să rămânem în rolul de părinte ghid care sprijină, ajută, susține, alină și iubește orice s-ar întâmpla.
Și, indiferent de greutatea prin care trece (s-a lovit la locul de joacă, și-a pierdut jucăria, a luat o notă mică sau s-a despărțit de iubita lui), copilul va ști că găsește în brațele mamei alinare, iubire, înțelegere, sprijin. E important să oferim acele brațe, în care copilul își vindecă rănile și își încarcă bateriile cu iubire, pentru ca, atunci când e din nou pregătit, să revină în lume cu forțe noi.
În esență, brațele iubitoare ale mamei reprezintă sursa reală de putere a copiilor noștri.
Citește și:
Cum le dăm „disconnect” copiilor fără să vrem. Ajută-l pe copil să-și încarce bateriile [VIDEO]
Copilul aruncă lucruri? Afla o metodă simplă de a-l dezvăța de acest obicei
5. A sosit timpul să schimbăm mentalitatea de parenting
Foarte mulți părinți din generația noastră se luptă cu o încredere scăzută în sine, cu dependența emoțională sau cu alte dependențe, cu goana după validările din exterior, cu răni emoționale produse în copilărie de părinți și bunici autoritari, perfecționiști, care nu le-au arătat empatie, înțelegere și acceptare.
O parte dintre ei conștientizează că, dacă nu schimbă ceva la ei, vor transmite mai departe propriilor copii aceleași tipare de educație pe care le-au trăit în copilărie și care le-au adus suferință.
De aceea, astăzi, acești părinți caută informații, citesc articole, cărți, vizionează videouri, merg la cursuri, investesc în procese de Coaching și terapie individuală sau de grup pentru a-și vindeca și închide rănile emoționale și pentru a schimba tiparele din generațiile anterioare.
Și e minunat! Deoarece este timpul să schimbăm mentalitatea în parenting. E timpul să lăsăm în trecut acele convingeri despre copii care le fac rău. E timpul să lăsăm în urmă comportamentele și modelele care provoacă traume. E timpul să lăsăm în urmă strategiile care s-au dovedit a fi ineficiente de-a lungul timpului.
Noi, acești părinți, nu mai putem permite să ne educăm copiii cu aceleași metode care știm exact ce urme adânci și dureroase lasă în psihic și în planul emoțional.
Noi, părinții care am conștientizat că o parte dintre strategiile de educație ale părinților și bunicilor noștri ne-au făcut rău, suntem pregătiți și dornici să mergem cu încredere pe acest nou drum al parentingului cu iubire necondiționată, cu blândețe, cu un atașament sigur, cu susținere, ghidare și încurajare a autonomiei copilului.
Citește și:
Psihologul Gáspár György: Rușinea pe care un adult o aruncă asupra copilului îl lovește în centrul ființei sale
Copilul te sfidează și vorbește urât? Laura Markham prezintă 3 pași pentru o comunicare cu respect
Dacă te regăsești în abordarea expusă în acest articol, te invit să te alături comunității noastre prin descărcarea unui ghid de o pagină (format pdf) care te va ajuta să calmezi mai ușor emoțiile copilului tău:
Sursa foto: Mohamed Abdelghaffar, Pexels
