În ciuda faptului că sunt foarte multe discuții și materiale informative despre emoții în ultimii ani, pentru majoritatea părinților educația emoțională a copiilor nu a devenit mai ușoară.
Pentru unii chiar dimpotrivă: avalanșa de informații, de cursuri, de cărți și tehnici despre emoții a adus, deseori, mai multă confuzie decât claritate.
De exemplu, atunci când copilul face crize de plâns, îl lași să plângă și să-și consume tensiunea emoțională? Îl liniștești? Faci tot posibilul pentru a-l opri, astfel încât să devină un adult puternic emoțional, care nu se lasă dominat de emoții? Care atitudine a părintelui este cea potrivită?
Atunci când copilul cere ceva ce nu poți sau nu consideri potrivit să-i oferi, ce e mai bine să faci? Să-i oferi, ca să nu se frustreze copilul? Să refuzi pentru a-l învăța că nu poate primi orice oricând vrea el? Să-i ceri să facă ceva în schimb, pentru a învăța să depună efort pentru ceea ce își dorește? Să-i explici de ce nu se poate și când se va putea? Altceva?…
Multe dintre provocările cu care se confruntă părinții sunt aceleași: crize de plâns, nerespectarea limitelor în special în ceea ce privește ecranele și dulciurile, temele pentru acasă, dorințe peste dorințe…
Deși provocările sunt comune, răspunsurile părinților la ele sunt cele care fac diferența între o educație emoțională reușită și una nepotrivită.
Citește și:
Ce înseamnă educație emoțională sănătoasă? 9 abilități emoționale de care au nevoie copiii
Cum emoțiile pot afecta sănătatea. 4 sfaturi de la psiholog pentru a face față somatizării
Care este scopul nostru în ceea ce privește educația emoțională a copiilor
În primul rând, să clarificăm unde ne dorim să ajungem. Configurarea traseului începe cu stabilirea punctului de sosire.
În cazul subiectului acestui articol, scopul este să educăm copii echilibrați emoțional, puternici, încrezători și curajoși:
- Capabili să recunoască emoțiile lor și ale altor persoane
- Care își asumă responsabilitatea pentru propriile lor emoții și stări
- Care își autoreglează emoțiile, nu le varsă asupra altor oameni
- Care știu să pună limite sănătoase
- Care au o imagine adecvată despre sine, conformă cu realitatea
- Care se iubesc pe sine și se acceptă așa cum sunt
- În armonie cu ei înșiși, fără să simtă nevoia să dovedească nimănui nimic
- Care își acceptă emoțiile cu deschidere și cu curaj, fără să le respingă și fără să le reprime
- Care cunosc și aplică tehnici și soluții de lucru cu emoțiile, astfel încât emoțiile să fie recunoscute, eliberate și transformate în oportunități de schimbare, de îmbunătățire, de evoluție
Probabil că mulți părinți sunt de acord cu cele scrise mai sus. Cu toții ne dorim să vedem la copiii noștri integrate și manifestate aceste trăsături. Totuși, nu sunt mulți cei care reușesc. Asta se întâmplă din cauza unor blocaje care apar în calea părinților, în această călătorie a educației emoționale a copiilor lor.
Citește și:
Când sunt ineficiente activitățile de recunoaștere a emoțiilor
Gabor Maté: Cele 2 gânduri traumatizante ale copilului mic când părintele nu-i satisface nevoile
Primul mare blocaj al părinților: respingerea propriilor emoții
Din punctul meu de vedere în calitate de coach specializat în lucrul cu emoțiile și cu părinții, primul mare blocaj al părinților în procesul educației emoționale a copiilor lor este relația disfuncțională cu propriile lor emoții.
Dacă ne imaginăm că putem educa niște copii conștienți de propriile lor emoții și care își autoreglează emoțiile fără ca noi, părinții lor, să facem asta în mod automat, la nivel de obicei, înseamnă că ne ghidăm după o iluzie.
Întotdeauna, copilul face ceea ce face părintele, nu ceea ce spune părintele.
Un studiu realizat în anii ’70 de profesorul Albert Mehrabian de la Universitatea California din Los Angeles a arătat că doar 7% dintr-un mesaj este transmis prin cuvinte, 55% din mesaj este transmis prin limbajul non-verbal, restul de 38% revenindu-i limbajului paraverbal. Practic, 93% din mesajul transmis este dincolo de cuvinte: gesturi, mimică, tonalitatea și intensitatea vocii, privirea, starea emoțională etc.
De aceea, atunci când mesajul non-verbal contrazice mesajul verbal, ghici ce va recepționa și va reține copilul…
Concret, o mamă care nu admite că simte furie, și care ajunge să țipe la copil sau chiar să-l lovească, după care își cere scuze, atunci când îi spune copilului său să nu manifeste agresivitate, nu îl ajută deloc. Abia după ce mama va lucra cu sine și va recunoaște furia, va vindeca rănile emoționale din copilăria ei care reprezintă sursa furiei și va învăța și aplica noi moduri mai sănătoase de a reacționa la stimulii din mediu, abia atunci copilul va putea învăța și el metode mai eficiente de gestionare a emoțiilor dificile.
Aceasta este explicația pentru care copilul educat de părinți care își resping emoțiile, le ignoră, le reprimă sau se luptă cu ele va face și el același lucru.
În acest punct, dacă ți-ai descoperit tiparele emoționale disfuncționale, și ai un copil mai mare de 2-3 ani, cel mai probabil le poți observa deja manifestându-se, într-o formă sau alta, la copilul tău.
Tu ești garanția supraviețuirii pentru copilul tău, mai ales cât timp este mic. El te va copia în toate, fără să pună la îndoială eficiența strategiilor tale. Pur și simplu le preia de-a gata, le copiază și le implementează.
Așadar, dacă nu îți place cum interacționează copilul tău cu emoțiile, dacă te lupți cu tiparele lui emoționale disfuncționale, te invit să faci un pas în spate, să te detașezi puțin de situație și să te întrebi:
- Ce a văzut copilul tău la tine ce tu nu ai reușit să vezi până acum?
- Care este de fapt modelul pe care i-l oferi copilului tău și pe care el doar îl reproduce?
Așadar, prima cheie care deschide poarta educației emoționale eficiente a copilului tău este propria ta educație și dezvoltare emoțională. Fără acest lucru, poarta va rămâne încuiată până când copilul devenit adult va lucra cu sine pentru a-și autoregla emoțiile.
Citește și:
Dr. Lindsay Gibson: Trăsăturile părinților imaturi emoțional. Cum sunt afectați copiii acestor părinți
Oana Moraru: „Nu vrem să fim iubiți pentru că suntem fetițe și băieței cuminți”
Al doilea mare blocaj al părinților: frica de a nu scăpa frâul emoțiilor
Așa cum se vorbește mult despre emoții, se discută mult despre empatie. Într-adevăr, orice ființă umană are nevoie să se simtă înțeleasă și acceptată cu adevărat, fără judecată și fără critică. De aceea, este important ca noi, părinții, să manifestăm empatie în relația cu copiii noștri.
Cu toate că numeroși părinți cunosc această abordare la nivel teoretic și rațional, prea puțini sunt cei care reușesc să o aplice în practică.
Dincolo de cauza lipsei de tehnică și de experiență, care se rezolvă prin exercițiu, există o altă cauză, mai subtilă, care sabotează toate eforturile de a manifesta empatie în relația cu copilul.
Este vorba despre frica de a nu da frâu liber emoțiilor.
Frica de a nu încuraja exact starea pe care vrei să o elimini.
Frica de a nu lăsa emoțiile negative să crească în copil, în familie, în relația dintre tine și copil.
Teama că, dacă punem lumina pe ele, emoțiile respective ar putea scăpa de sub control.
Teama că, prin validare și empatie, vom da apă la moară unor emoții precum furia, nervozitatea, frica, tristețea, supărarea, dezamăgirea… emoții pe care nu știm cum să le eliminăm mai repede, nu să le mai și cocoloșim, nu-i așa?
Am întâlnit această frică în diverse forme la persoanele cu care lucrez în procese de Coaching. Oamenilor le este teamă că, dacă vor da dreptul unei emoții dificile să existe, ea i se va urca în cap și va începe să facă ravagii, devenind de neoprit.
Citește și:
Psihologul Gáspár György: Comportamentul urât al copilului se schimbă doar după ce ne schimbăm noi
Cele 9 emoții care îi îmbolnăvesc pe copii. Cum îți ajuți copilul să le facă față
Părinților care le este teamă de unele dintre emoțiile lor aplică aceeași strategie și cu copiii lor. Astfel, nu pot manifesta empatie, deoarece asta ar însemna să accepte o emoție care, din punctul lor de vedere, ar fi bine nici să nu existe, iar dacă există, ar face bine să dispară cât mai repede.
Doar că… ce să vezi… respectiva emoție nu doar că nu dispare la comandă, ci dimpotrivă: parcă dobândește și mai multă putere și, cu timpul, emoția respinsă parcă se manifestă cu o intensitate și mai mare…
Imaginează-ți această emoție ca pe un copil mic avid de atenția ta pe care nu a mai primit-o demult. Cu cât fugi de el, cu atât va veni mai hotărât după tine, doar doar îți vei face timp pentru el, doar doar îți vei îndrepta privirea spre el și îl vei vedea.
Emoția dificilă are nevoie să fie văzută și recunoscută drept ceea ce este.
Emoția dificilă luptă nu împotriva ta, ci luptă pentru dreptul ei de a exista.
În momentul în care o vezi și îi recunoști dreptul la existență, intensitatea acelei emoții scade în câteva secunde. Dacă nu ai încercat până acum, încearcă și vei vedea. Încearcă și cu tine, și cu copilul tău.
De exemplu, când fetița plânge din cauză că prietena ei cea mai bună s-a jucat toată ziua cu o altă colegă, încearcă să-i spui:
“Scumpa mea, văd cât de tristă te simți… Îți este foarte greu după ce ai văzut-o pe Bianca stând toată ziua cu Alexandra. Ai fi vrut să fii tu în locul Alexandrei, și totuși nu a fost așa… E normal să simți tristețe, dezamăgire, gelozie sau chiar furie în această situație. E normal să plângi când te simți așa…”
Vei vedea cât de mult o vor ajuta aceste cuvinte să scoată tristețea, gelozia și furia din ea și să se elibereze de ele, simțindu-se acceptată, înțeleasă și ajutată de tine.
Empatia este a doua cheie importantă care îți dă acces la lumea emoțională a copilului tău, de unde îl poți ajuta și ghida către soluții constructive.
Citește și:
Psihologul Gáspár György: „Când le oglindim emoțiile și le validăm experiența, copiii își găsesc forța de-a înfrunta greutățile”
De ce copilul are întotdeauna dreptate
Al treilea mare blocaj al părinților: nerăbdarea
Dacă ai trecut de primele două etape, felicitări! Drept bonus vine o nouă provocare! 🙂 Pe care, dacă o treci, vei deveni maestru de level 100 în educația emoțională a copilului tău.
Să recapitulăm: până în acest punct, deja lucrezi cu tine de câteva luni sau de câțiva ani, ai eliberat și vindecat cel puțin principalele răni sau traume emoționale, îți asumi propriile trăiri și comportamente și ți-ai schimbat modul în care relaționezi cu emoțiile tale și cu oamenii din viața ta. Nu te mai lupți cu nicio emoție și reușești să simți și să manifești empatie atât față de tine, cât și față de copilul tău.
Acum, vine provocarea părintelui expert în lucrul cu emoțiile. Acest părinte a parcurs deja nenumărate procese emoționale personale, care a testat și a aplicat zeci de tehnici de lucru cu emoțiile plus meditații, rugăciune, yoga, exerciții de respirație, EFT/tapping, carduri metaforice, journaling, tehnici prin desen/pictură, constelații familiale etc.
Părintele simte că știe suficient de multe încât să-și ajute copilul să evite anumite greșeli sau să-i scurteze drumul către succes.
Atunci când știm că avem soluția, de multe ori, nu avem răbdare și vrem să vedem copilul deja rezolvat, echilibrat, fericit și împlinit. Vrem să vedem cum își acceptă rapid emoțiile, cum vede partea pozitivă a lucrurilor și cum evoluează și devine mai bun pe zi ce trece pe măsură ce rezolvă, una după alta, rapid, toate provocările cu care se confruntă.
Ajutor cu respectarea liberului arbitru
Un detaliu esențial de care e nevoie să ținem cont în acest context este că fiecare persoană are liber arbitru. Fiecare dintre noi ne-am născut pentru a trăi anumite experiențe, pentru a învăța anumite lecții, poate chiar pentru a aduce liniște, pace, vindecare și eliberare la nivel transgenerațional.
Nu știm care sunt lecțiile copiilor noștri. Nu știm care sunt experiențele relevante pe care au nevoie să le trăiască pentru a învăța aceste lecții. Dar sufletul lor știe.
Desigur, nu ne putem lăsa copiii să sufere fără să-i ajutăm. Însă nu îi putem ajuta cu forța. Bine cu forța nu se poate face. Cu atât mai mult că, atunci când îi facem unei persoane bine cu forța, ea nu învață mare lucru din această experiență. Experiența care împuternicește este cea în care înveți singur, pas cu pas, ce ai de făcut și reușești singur.
De asta au nevoie copiii noștri de fapt: de ghidare, înțelegere, acceptare, iubire și suport.
Pe de o parte, le oferim propriul exemplu de autoreglare emoțională: copiii ne văd cum reacționăm la diferite evenimente, cum ne gestionăm emoțiile și învață de la noi strategiile de reglare emoțională.
Pe de altă parte, ei ne simt alături, simt că se pot baza pe noi, că vor găsi la noi oricând susținere, înțelegere și ghidare.
Astfel, având modelul nostru și susținerea noastră, îi putem sprijini în călătoria personală către autoreglarea emoțională.
Citește și:
Risc crescut de suicid pentru adolescentele care petrec mult timp pe rețelele de socializare (Studiu)
Oana Moraru prezintă 6 tipuri de părinți, în funcție de implicarea în parcursul școlar al copilului. În care dintre ele te regăsești?
Mindset-ul care te ajută să gestionezi chiar și cele mai urâte comportamente ale copilului
În concluzie, educația emoțională a copilului este un proces prezent ca un fir roșu pe parcursul timpului, implicându-ne la un nivel profund și pe noi, părinții, modelele de bază ale copiilor noștri.
Principalul lucru pe care e necesar să-l facem pentru o educație emoțională bună a copiilor noștri este să ne preocupăm de modul în care ne conștientizăm, ne acceptăm și ne autoreglăm propriile noastre emoții. Odată bifat acest pas, rămâne să ne ghidăm copiii și să le fim alături atunci când se confruntă cu provocări care îi depășesc.
Dacă dorești să afli mai multe despre cum îți poți ajuta copilul să-și calmeze emoțiile dificile, te invit să descarci un scurt ghid în format pdf abonându-te la newsletterul nostru:
GHID DE CALMARE A EMOȚIILOR COPIILOR
Sursa foto: Ksenia Chernaya, Pexels
