În ultimii ani, se discuta foarte mult despre emoții, despre importanța lor și despre inteligența emoțională.
Autorul Daniel Goleman a demonstrat, în cartea sa „Inteligența emoțională”, că un copil cu un nivel ridicat al inteligenței emoționale va avea relații mai frumoase și mai mult succes în viață.
În același timp, părinții își doresc să-și vadă copiii fericiți sau, cel puțin, cât mai aproape de starea de fericire. Asta înseamnă că, atunci când copilul simte o emoție de tristețe, supărare sau furie, singurul lucru pe care și-l dorește marea majoritate a părinților este ca cel mic să se liniștească, să nu mai plângă, să nu mai sufere. Și, pentru a calma copilul, de regulă, părinții îi spun explicit să se calmeze, poate reduc importanța motivului supărării copilului, spunându-i că nu merită să plângă pentru atâta lucru sau distrăgându-i atenția către altceva. Așadar, atunci când copilul simte o emoție dificilă, cei mai mulți dintre părinți nu îi permit să și-o manifeste.
Ce sunt emoțiile
Iată că, în ciuda faptului că specialiștii au ajuns la concluzia că reprimarea emoțiilor este dăunătoare psihicului și chiar fizicului uman (bolile apărute prin somatizare), totuși, foarte multe persoane continuă să respingă emoțiile pe care le consideră a fi negative. În viziunea acestor persoane, este în regulă ca oamenii (inclusiv copiii lor) să simtă emoții precum bucurie, veselie sau entuziasm și nu este în regulă să simtă emoții precum frica, furia, supărarea, enervarea etc.
Dacă analizăm situația obiectiv, din afară, emoția este o reacție internă a persoanei la un stimul venit din exterior. Este un simțământ care apare atunci când persoana se regăsește într-un anumit context. De altfel, pe parcursul vieții, reacția emoțională a persoanei la unul și același stimul extern se poate modifica și este firesc să se întâmple acest lucru, având în vedere că persoana evoluează, se schimbă.
Privite din exterior, emoțiile sunt niște reacții interne ale persoanei. Persoana este cea care face diferențierea în emoții pozitive și negative, după criteriul „îmi place, mă face să mă simt bine” sau „nu-mi place, mă simt rău, simt suferință”. Și, făcând această catalogare a emoțiilor în bune și rele, persoana decide inconștient să le permită doar emoțiilor pozitive să se manifeste, iar pe cele pe care le consideră negative să le excludă prin ignorare sau reprimare.
Gândirea pozitivă care face mai mult rău decât bine
În realitate, însă, după cum explicăm mai sus, emoțiile sunt un tot întreg. Din acest punct de vedere, oamenii nu pot exclude, extirpa pur și simplu o parte din manifestările lor emoționale fără să afecteze echilibrul emoțional.
Și, cu cât o persoană încearcă mai mult să respingă o emoție pe care o simte, cu cât se luptă mai tare cu ea, cu atât își face mai mult rău.
Din acest punct de vedere, persoanele care își impun să simtă anumite emoții pe care le consideră pozitive, folosind principiul autosugestiei, cele care vor să vadă în sufletul lor doar părțile frumoase, liniștite, ignorând părțile întunecate, aleg, sub masca gândirii pozitive, o cale sigură de a-și forma dificultăți emoționale.
E una să știm că simțim și furie, și stres, și enervare, să conștientizăm aceste emoții, să le găsim cauza și să lucrăm cu noi înșine pentru a evolua, pentru a accepta ce avem de acceptat și pentru a integra ce avem de integrat, astfel încât, la finalul acestui proces, să ne simțim în echilibru și în armonie. Și cu totul altceva este când persoana știe că simte furie, supărare, vede că uneori se manifestă cu violență, însă alege să ignore aceste manifestări, spunându-și în minte o autosugestie pozitivă.
Emoțiile reprimate nu vor dispărea de la sine. Este un lucru greu de acceptat pentru persoanele pentru care confortul emoțional de moment, zona de confort, este mai importantă decât evoluția și schimbarea în bine.
Dictatura emoțiilor pozitive
Pentru că văd în filme, pe internet și în mass-media o mulțime de exemple de familii care par fericite, oamenii vor și ei să aibă familii fericite, în care nimeni să nu sufere și toți să se bucure de o armonie perfectă. Părinții vor să-și vadă copiii fericiți, frumoși, deștepți și cu rezultate bune. Dacă la unele capitole mai pot lăsa de la ei, la capitolul fericire, emoții pozitive sunt prea puțini cei care cedează. Și părintele simte că sarcina sa principala este să întrețină starea de fericire a copilului.
Din păcate, de foarte multe ori, starea de fericire ajunge să fie doar aparentă, din cauză că cel mic, învățând să-și reprime emoțiile și, nefiind învățat să și le accepte și să și le exprime într-un mod constructiv, ascunde de fapt în suflet tristețe, însingurare, poate chiar anxietate și depresie.
De altfel, medicii au constatat că, în ultimii ani, în România, a crescut numărul copiilor și în special al adolescenților care suferă de depresie. Este un fenomen îngrijorător, cauzat inclusiv de neexprimarea emoțiilor, a suferințelor de către copil.
Acceptarea emoțiilor, primul pas spre echilibru
În primul rând, vreau să-ți spun că, dacă observi la copilul tău o emoție de frustrare, de tristețe, de furie sau o altă emoție care nu îți place, asta nu înseamnă automat că ești un părinte rău, o mamă rea.
Fiecare persoană are propria sa călătorie emoțională și are nevoie să învețe să-și regleze propriile emoții, inclusiv frustrarea, furia etc. Așadar, dacă fiul sau fiica ta simte furie, trebuie să știi că nu este vina ta și nu este responsabilitatea ta să o faci să se simtă bine cât mai repede. Dacă ai o responsabilitate, aceasta este să-ți ajuți copilul să înțeleagă ce simte, să învețe despre această emoție și să-l ajuți să și-o exprime într-un mod constructiv. Rolul tău este mai degrabă de ghid în educația emoțională a copilului tău.
Și primul pas este să-ți ajuți copilul să-și accepte propriile emoții. De abia când copilul devine conștient de ce simte și crede că ceea ce simte este firesc, de abia atunci putem vorbi de păstrarea unui echilibru emoțional și sufletesc.
În concluzie, nu reprimarea emoțiilor copilului este soluția, pe nimeni nu îl ajută cu nimic să se prefacă a simți o stare de fericire, în vreme ce, în suflet, simte o durere cruntă.
Soluția este să venim în întâmpinarea emoțiilor noastre, să ne acceptăm propriile noastre emoții și să-i învățăm și pe copii să și le accepte pe ale lor.
Citește și:
Cum arată „cușca emoțională”, blocajul emoțional care îi ține pe copii pe loc
Ce înseamnă educație emoțională sănătoasă? 9 abilități emoționale de care au nevoie copiii
8 fraze pe care le spun copiii și care ascund frica și anxietatea
Dorești să îți ajuți într-un mod eficient și empatic copilul/copiii să-și calmeze emoțiile dificile? Te invit să descarci un scurt ghid pdf de o pagină abonându-te la newsletterul nostru:
Sursa foto: Freepik.com
Fii la curent cu articolele pe care le publicăm abonându-te la canalul nostru de WhatsApp (apasă clopoțelul din dreapta sus):
Canalul Whatsapp Parenting 2.0
