Nu există o școală a părinților. Atunci când aduci pe lume primul copil, devii mamă și te străduiești să-l crești și să-l educi cum consideri că este mai bine.

De cele mai multe ori, părinții se bazează pe educația primită acasă (aplicând ce cred că a funcționat în cazul lor, evitând să aplice ce nu le-a plăcut, iar uneori aplicând în mod involuntar și automat anumite soluții cunoscute din propria lor experiență, fără să evalueze consecințele), pe sfaturile primite de la părinți, rude, nași, prieteni etc., pe recomandările citite în cărțile scrise de specialiștii în parenting și pe informațiile și experiența dobândite în cadrul cursurilor de parenting. Uneori, se bazează și pe intuiție. La al doilea copil, te bazezi deja și pe experiența de comunicare și educație pe care ai avut-o cu primul copil.

Totuși, în tumultul vieții de părinte, mai ales când ai atâtea de făcut și nu ai niciun ajutor, cine mai stă să se gândească prea mult unde duc de fapt, pe termen lung, soluțiile pe care le-au aflat și pe care le aplică?..

Uneori, știi foarte clar că recomandarea unei alte persoane să-ți lovești copilul, ușor, peste degete atunci când face ceva nepermis nu este o idee bună. În alte situații, însă, poate că și tu ai momente când te îndoiești de metodele de educație pe care le aplici, mai ales dacă ai un partener care nu rezonează cu ele.

Ajungi să ai îndoieli în privința soluțiilor pe care le aplici din cauza unor temeri. Dorind să eviți un rezultat negativ pe termen lung, te întrebi dacă faci bine ceea ce faci.

Vom vorbi în acest articol despre câteva dintre cele mai răspândite temeri ale părinților, temeri care au dat naștere unor mituri, după cum o dovedesc teoriile recente de parenting.

Fiind bazate pe vechile metode de educație, aceste mituri sunt alimentate într-o mare măsură de părinții noștri, generația care a avut drept obiectiv să crească niște copii ascultători, liniștiți, care să facă totul singuri cât mai devreme, care să știe cine deține autoritatea că să nu ajungă cumva răsfățați.

Cele mai răspândite temeri ale părinților. 8 mituri de educație, demontate

Mitul nr. 1. Dacă îi oferi copilului ceea de ce are nevoie, el va vrea și mai mult și, mai devreme sau mai târziu, va deveni răsfățat, ți se va urca în cap și te va domina

Un copil are nevoie, înainte de toate, de iubire, are nevoie să se simtă văzut și auzit de către părinții lui. Din acest punct de vedere, nu poți să-i oferi prea mult. Copilul, odată ce și-a umplut bateriile cu atenția și iubirea ta, va fi preocupat să exploreze lumea, o activitate cu mult mai interesantă și captivantă decât cea de a cerși atenția părintelui.

Acordându-i timp, atenție, iubire și ascultând ce are de spus copilul, îi validezi existența, îi accepți trăirile și emoțiile și creezi un cadru în care cel mic se poate dezvolta sănătos din punct de vedere emoțional.

Dimpotrivă, din lipsă de timp, dar și din cauză că nu conștientizează importanța timpului de calitate petrecut cu copilul și nu își pot gestiona propriile probleme emoționale, foarte mulți părinți nu reușesc să le acorde copiilor nici măcar minimul necesar de iubire și atenție.

Și atunci copilul face ce știe el să facă pentru a atrage atenția asupra sa: vorbește tare, te trage de mână, plânge, țipă, face acțiuni despre care știe că atrag atenția părinților (se lovește, cade, se îmbolnăvește etc.). În asemenea momente, mulți părinți consideră că, dacă „ar ceda” și i-ar acorda atenție copilului, el va deveni un răsfățat, căci va vrea tot mai multă atenție, pe ideea „Nu voi putea mereu să stau cu el 24 de ore din 24, așa că trebuie să-l învăț cât mai devreme să stea fără mine”.

În realitate, însă, este exact invers: dacă îi oferi copilului iubire, atenția și prezența de care are nevoie, sufletul lui va fi încărcat cu suficientă iubire pentru a fi echilibrat și în momentele în care nu ești lângă el. 

În ceea ce privește jucăriile și alte lucruri materiale pe care le cere copilul, aici există o capcană. Părinții care au un sentiment de vinovăție că nu petrec suficient timp cu copilul sau că nu se conectează suficient cu el, simt nevoia să compenseze prin cadouri materiale.

Când copilul înțelege că aceasta este forma prin care acest părinte își manifestă iubirea, s-ar putea să ceară și mai multe cadouri. Este important de știut și în acest caz că nevoia reală nu este cea de cadouri, ci de iubirea părintelui, pe care copilul înțelege că o poate primi doar sub această formă. Dacă același părinte și-ar face mai mult timp pentru a se juca și a sta de vorbă cu copilul, dacă s-ar conecta cu cel mic măcar și pentru 15 minute pe zi, relația lor s-ar schimba profund.

Mitul nr. 2. Dacă îi permiți copilului (în special dacă e băiat) să plângă, va crește o persoană slabă

De fiecare dată când fiul meu, când era mic, plângea pe stradă sau în vreun magazin, se găsea cineva care să-i spună lucruri de tipul: „Ce bărbat ești tu dacă plângi?” „Hai nu mai plânge. Băieții mari nu plâng”. De parcă scopul momentului ar fi ca băiețelul să nu plângă.

Cu siguranță, mulți oameni percep plânsul că pe ceva negativ. Generația părinților noștri a fost învățată să nu-și arate suferințele și, în general, să-și reprime emoțiile. Și, pentru că bărbatul este stâlpul familiei, se consideră că este cu atât mai rușinos și nedemn ca un bărbat să plângă, chiar dacă acesta are doar 3 ani…

Pe de altă parte, studiile arată că băiețeii plâng mai frecvent și că sunt mai sensibili emoțional decât fetițele. Iar asta nu-i împiedică, din punctul meu de vedere, să devină la maturitate niște bărbați puternici.

Un bărbat puternic nu este cel care își reprima emoțiile, deoarece o persoană care pune capac peste o suferință nu face decât să prelungească acea suferință pe termen nedeterminat. În plus, refuzând să trăiască o emoție, persoana devine mai puțin sensibilă la a trăi inclusiv emoțiile pozitive. Un bărbat puternic este cel care își dă voie să fie el însuși, autentic, să-și recunoască emoțiile, le acceptă, și le reglează și găsește soluții pentru a depăși situația dificilă care le-a generat.

Așa că, dacă îți dorești ca, atunci când devine adult, copilul tău să se ascundă de sine însuși, să-și reprime emoțiile și să-și prelungească suferințele, spune-i să nu plângă.

Iar dacă îți dorești să crești o persoană sănătoasă din punct de vedere emoțional, creează un cadru sigur în care copilul să își poată exterioriza trăirile, inclusiv să plângă atât cât are nevoie. Nu-l liniști spunându-i să înceteze să plângă. De multe ori, e suficient să-l ții în brațe sau doar să fii alături de el și să-i arăți că îl înțelegi și că îi împărtășești și îi accepți emoțiile. După ce te asiguri că te simte aproape, îl poți întreba cum îl poți ajuta să se simtă mai bine.

Mitul nr. 3. Pentru a evita lacrimile de despărțire de la grădiniță, trebuie să pleci în timp ce copilul e captivat de o activitate, fără să-ți iei rămas bun

Acesta este primul lucru pe care directoarea grădiniței pe care a frecventat-o copilul meu îl spune părinților care își aduc copiii acolo: „Nu plecați fără să vă luați rămas bun, chiar dacă reacția copilului nu este una tocmai plăcută.” Nu mințim și nu păcălim copilul, chiar dacă pare să fie mai ușor pentru toată lumea.

Unii părinți aleg această modalitate de despărțire dimineața crezând că este mai simplu și dorind să evite plânsetele. Ce se întâmplă, însă, când părintele pleacă pe furiș sau îl păcălește pe micuț spunându-i că iese pentru câteva minute și nu se mai întoarce? La un moment dat, copilul își da seama că părintele a plecat și nu mai revine, chiar dacă nu și-a luat rămas bun. Copilul își da seama că a fost păcălit de părinte.

Sunt două consecințe negative profunde ale acestui lucru. Prima este că cel mic învață că nu poate avea încredere în părinte, că părintele nu este un mediu sigur și că îl poate părăsi oricând, fără să-l anunțe.

A două consecință negativă este că părintele, prin propriul exemplu, îl învață pe copil să mintă. Mai târziu, când copilul începe și el să spună minciuni, părintelui nu îi place și se declară nedumerit de unde a învățat cel mic acest lucru.

Soluția este să-ți iei rămas bun de la copil înainte să pleci, oricât de dureros este momentul. Cel puțin îi oferi copilului prilejul să-și asume despărțirea de tine. Și, dacă mediul în care îl lași este prietenos, în scurt timp se va liniști.

Mitul nr. 4. Copilul trebuie educat cu ajutorul pedepselor/consecințelor. În caz contrar, nu va învăța să aibă un comportament responsabil

Mulți dintre noi, părinții de astăzi, am crescut sub imperiul amenințărilor și al pedepselor. Asta era metodă cunoscută și răspândită de disciplinare a copiilor. Copilul trebuia controlat să facă ce trebuie, iar când nu făcea ce trebuie, când nu era cuminte, era pedepsit, cu intenția de a nu mai repeta acea greșeală.

Pedeapsa poate lua diferite forme: pedeapsa corporală (de la o palmă la fund sau peste gură și până la bătăi cu cureaua sau furtunul), time-out (pusul la colț sau trimiterea copilului în altă cameră să se gândească la ce a greșit) sau „consecințele”, care nu reprezintă decât o altă formă a pedepselor. Orice consecință în afară de cele naturale determinate de legile fizicii, adică orice consecință apărută prin contribuția părintelui este, de fapt, o pedeapsă. Doar că unor părinți nu le place cum sună cuvântul „pedeapsă” și nu se consideră părinți care își pedepsesc copilul. Atunci preferă termenul de „consecință”. În esență, este același lucru.

Când copilul varsă apă pe hainele lui și pe parchet, să presupunem că îl poți lăsa să-și asume consecințele. Dar atunci când stă în mijlocul străzii și vin mașinile? Aceasta este o întrebare care apare frecvent atunci când vorbim despre libertatea copilului. În situații limită, desigur că acționăm că atare: îi spunem că, dacă nu merge singur spre trotuar, îl vom lua cu forța, ceea ce și facem, dacă cel mic nu se mișcă din loc. M-am confruntat cu această situație și, când i-am spus calm că, dacă nu merge acum spre trotuar, va trebui să îl iau pe sus, deoarece vin mașinile și este periculos, a decis să meargă singur, pentru că nu îi place să fie forțat să facă ceva.

Pedepsele sunt eficiente pentru moment, deoarece părintele crede că a rezolvat problema, copilul pare să se fi „cumințit”, însă, pe termen lung, au consecințe nefaste. Una dintre ele este faptul că cel mic va minți și se va strădui să ascundă acțiunile despre care știe că ar provoca pedepsirea din partea părinților. Pedeapsa generează furie și frustrare. Un copil pus la colț sau trimis în camera lui să reflecteze la ce a greșit va contura mai degrabă planuri de răzbunare și de a-și ascunde faptele.

Vestea bună este că educația se poate face fără pedepse.

Mitul nr. 5. Părintele trebuie să fie autoritar. În caz contrar, copilul va fi cel care domină

Părinții care privesc relația cu copiii lor din perspectiva unei lupte de putere sunt de părere că cineva iese de fiecare dată învingător din confruntări. Și, dacă nu ești tu cel care iese învingător, atunci este copilul. Dacă vrei ca cel mic să te asculte și să ai influență asupra lui, atunci trebuie să ai grijă să-ți menții autoritatea.

Totuși, dacă îți schimbi perspectiva și ieși din acest model de comunicare, în care există o lupta între părinte și copil care se dă de fiecare dată când cei doi interacționează, putem vorbi de un model complet diferit, în care eu și copilul acționăm că o echipă pentru a realiza un obiectiv comun. Ca membri ai echipei, ne ascultăm reciproc, ne respectăm și ne ajutăm să găsim și să aplicăm cele mai bune soluții spre binele comun.

Părinții care decid să facă această schimbare de perspectivă și încep să aibă încredere în parteneriatul cu copiii lor, oferindu-le ocazia să găsească și să propună singuri soluții la problemele lor, constată cu uimire și bucurie că soluțiile propuse de copii pot fi mai bune decât cele la care se gândiseră ei. Oricum, se poate negocia și pe fiecare soluție în parte astfel încât, la final, toată lumea să fie împăcată și problemele să fie rezolvate.

Mitul nr. 6. Copilul trebuie să învețe să spună de mic „te rog” și „mulțumesc”, în caz contrar va crește o persoană neintegrată în societate

Sunt părinți care îi învață pe copii de foarte mici să fie amabili, astfel încât printre primele cuvinte pe care le învață acești copii sunt „te rog” și „mulțumesc”. La vârsta de 2 ani, copilul poate învăța mecanic aceste cuvinte, dar nu te aștepta să înțeleagă valențele lor sociale. 

În schimb, este suficient ca membrii familiei să fie persoane amabile care folosesc aceste formule în comunicarea dintre ei, pentru ca cel mic să le învețe în mod firesc, văzând modelul părinților.

Mitul nr. 7. Copilul trebuie învățat de mic să împartă cu alții, altfel va crește un egoist

Ca adulți, știm cât este de important în viață să dăm dovadă de empatie. Totuși, ca adult, îți manifești empatia în general față de persoane cunoscute, chiar apropiate, și ți-o manifești atunci când simți nevoia să o faci, și nu forțat de cineva.

Este puțin probabil să-i oferi telefonul tău unei persoane pe care o întâlnești pentru prima dată în viață să facă ce vrea cu el, fără să ai vreo certitudine că îl vei mai primi înapoi. Cam asta îi obligă să facă mulți părinți pe copiii lor atunci când le cer „să împartă” jucăriile lor cu alți copii. Jucăria preferată a copilului este ceva foarte intim pentru el, iar cel mic, atunci când o dă, nu știe clar că o va mai primi înapoi.

Ce poți face, în schimb, atunci când un alt copil îi cere copilului tău o jucărie este să-i „traduci” ce se întâmplă, cu explicațiile tale: că celălalt copil își dorește foarte mult să se joace puțin cu jucăria lui și că l-ar face fericit dacă i-ar da-o puțin și că, după ce se joacă, i-o va da înapoi. Acum, știind toate detaliile, îl poți lăsa pe copil să decidă. Poate decide să-i ofere celuilalt copil jucăria sau poate decide să nu i-o ofere. Poți discuta cu el mai târziu cele întâmplate.

Mitul nr. 8. Dacă a ales ceva, copilul trebuie să meargă până la capăt cu consecințele alegerii lui. În caz contrar, va fi iresponsabil și nu își va asuma propriile decizii

„Ai ales să mergi la dansuri. Am plătit abonamentul pe 3 luni și acum, după prima lună, spui că nu-ți mai place. Trebuie să te duci toate 3 luni pentru că ai ales singură, nu te-am trimis noi la dansuri. Iar data viitoare, când mai alegi ceva, o să te gândești de două ori înainte”. Acestea ar fi argumentele părinților în acest caz.

Și ce s-ar putea întâmpla dată viitoare? Chiar dacă își va dori să mai facă un curs, să învețe ceva, fetiței s-ar putea să-i fie teamă că, dacă va constata, după ce a încercat, că nu îi mai place, va fi din nou obligată să continue și, din acest motiv, va renunța din prima, înainte de a fi încercat.

Pe termen lung, această cerință educă persoane care nu au puterea să spună „Stop! Nu mă mai regăsesc aici! Ce se întâmplă aici mă face să mă simt rău și să mă consum. Îmi doresc o schimbare, îmi doresc altceva pentru mine”. Sunt oameni care nu au forța necesară să iasă din relații disfuncționale, să plece de la joburi unde sunt umiliți, frustrați, jigniți etc. Din simplul motiv că, la un moment dat în trecut, au fost forțați să-și asume o alegere.

Totuși, copilul trebuie să știe de mic că are și dreptul să se răzgândească. Și tu, ca părinte, știi că, atunci când copilul alege să meargă la un sport sau la o altă activitate extrașcolară, nu are cum să știe toate detaliile despre această activitate. Puteți discuta mult pe acest subiect, însă va ști exact ce presupune doar în momentul în care o va face. Și atunci s-ar putea să descopere că nu este ceea ce se aștepta. Este în regulă să se răzgândească. Ține cont de aceste detalii atunci când îi cumperi un abonament.

Acum, că ai citit despre cele 8 mituri răspândite referitoare la educația copiilor, te poți simți un părinte mai bun chiar și pentru simplul motiv că gândești mai mult și că pui la îndoială niște principii cunoscute și acceptate de societate.

Dincolo de orice teorie de parenting pe care o poți afla din cărți și din cursuri, intuiția ta este cel mai bun ghid în relația cu copilul. Da-i voie să se manifeste mai mult de acum încolo.

Un alt lucru de mare ajutor în relația cu copilul este să te pui în papucii celui mic de fiecare dată când simți că nu îl înțelegi și când te enervezi și nu reușești să rezolvi situația cu calm. Adu-ți aminte cum erai tu la vârsta lui și ce gânduri și sentimente are, la anii lui, la statura lui și bagajul de informații pe care îl are. Asta te va ajuta să te detașezi de de propriile tale emoții și să-ți înțelegi mai bine copilul.

Citește și:

Părinte autoritar vs. părinte cu autoritate. Cum îți poți păstra autoritatea fără să fii autoritar

Pericolele nevăzute ale prieteniei dintre părinți și copii. 8 soluții ca să-ți păstrezi autoritatea și copilul să aibă încredere în tine

Relația cu copilul este o luptă? 10 moduri prin care să-ți manifești autoritatea de părinte

Sursa foto: Freepik.com

Fii la curent cu articolele pe care le publicăm abonându-te la canalul nostru de WhatsApp (apasă clopoțelul din dreapta sus):

Canalul Whatsapp Parenting 2.0