“Folosim rușinea ca pe o tehnică de parenting”. Gabor Maté, despre Time-out și rușinea care traumatizează copiii

Milioane de părinți din cultura occidentală folosesc rușinea ca pe o tehnică de parenting, generând traume copiilor lor. Un exemplu clasic în acest sens este tehnica de parenting Time-out, în care copilul este izolat de părinte pentru o perioadă pentru a reflecta.

În ce condiții simt copiii rușine? Cum anume îi afectează rușinea? Ce înseamnă, de fapt, rușinea? Ce au nevoie copiii pentru a crește fără traume? Despre toate acestea a vorbit cunoscutul medic canadian de origine maghiară Gabor Maté, în cadrul evenimentului online Compasiunea în Terapie (Compassion in Therapy).

Gabor Maté este autor de renume mondial cu expertiză în domeniile dezvoltării copilului, traumei, adicțiilor și relației dintre stres și boli.

Cum definește Gabor Maté rușinea

Un articol pe care l-am publicat anterior despre rușinea care afectează creierul copiilor a stârnit numeroase reacții pe Facebook pe fondul faptului că mulți români consideră rușinea a fi un sentiment pozitiv, sinonim cu bunul simț și respectul.

În aceste condiții, este foarte importantă definiția termenului, pentru a înțelege care este perspectiva din care se raportează Gabor Maté la rușine.

Iată cum definește expertul citat cuvântul “rușine”:

“Rușinea este un sentiment profund de lipsă de valoare a existenței cuiva. Nucleul este sentimentul de deconectare. Atunci când îmi este rușine de mine, vreau literalmente să intru în pământ și să nu fiu văzut. Este ca și cum nu am dreptul de a exista. Așadar, este un sentiment profund de lipsă de valoare și de deconectare. Și are o mare legătură cu felul în care mă văd alții. Așadar, este și o frică de a fi judecat, criticat și invalidat.”

Potrivit medicului canadian, rușinea reprezintă “o dinamică puternică în disfuncționalitatea umană”.

Citește și:

Creierul plin cu rușine nu poate învăța. Gabor Maté: „Școlile îi rușinează pe copii, apoi se așteaptă ca ei să învețe”

Psihologul Gáspár György: Rușinea pe care un adult o aruncă asupra copilului îl lovește în centrul ființei sale

“Niciun bebeluș nu se naște cu simțul rușinii”

Chiar dacă, la nivel rațional, oamenii consideră că le este rușine din cauza a ceva ce au făcut rău, de fapt, rușinea se referă la persoana în sine, “merge până la nucleul sentimentului de sine și la însăși existența noastră”, explică Gabor Maté.

Potrivit acestuia, “niciun bebeluș nu se naște cu simțul rușinii. Bebelușul sănătos născut în lume va simți că aparține acestei lumi și că are tot dreptul de a avea nevoi, tot dreptul de a căuta și de a primi susținere, îngrijire și ajutor. El are un sentiment de apartenență și conectare. Rușinea nu face parte din sentimentele de început.”

Atunci când o persoană simte rușine, corpul ia o poziție specifică, de parcă vrea să intre în pământ. “Rușinea este un răspuns fiziologic. La nivel psihologic, rușinea este o supraactivare a unei părți a sistemului nervos autonom”, afirmă specialistul.

El continuă explicațiile prezentând cele două divizii majore ale sistemului nervos:

  1. Sistemul nervos voluntar – responsabil de mișcările voluntare ale corpului, răspunzând comenzilor creierului.
  2. Sistemul nervos autonom – nu funcționează ca răspuns la o decizie conștientă, ci autonom de voința noastră, fiind responsabil de tensiunea din mușchii noștri în starea de repaos, de răspunsul “luptă sau fugi” atunci când suntem într-un pericol, de funcționarea plămânilor, a inimii etc.

Sistemul nervos autonom are două componente:

  1. Sistemul nervos simpatic, care reprezintă tensiunea, “luptă sau fugi”, vitalitatea, este divizia de activitate a sistemului nervos autonom.
  2. Sistemul nervos parasimpatic, care relaxează mușchii, care, atunci când funcționează bine, reprezintă refacerea, vindecarea, digestia etc.

Potrivit specialistului citat, “poziția corpului în starea de rușine este o supraactivare a sistemului nervos parasimpatic”. Dacă în cazul unui om cu o viață sănătoasă, există un echilibru între activitatea ramurilor simpatică și parasimpatică a sistemului nervos autonom, rușinea reprezintă o supraactivare a sistemului nervos parasimpatic.

Citește și:

Psiholog Petronela Rotar: Dacă mama nu se conectează la copil și nu-i îndeplinește nevoile, cel mic învață că lumea e un loc înspăimîntător, în care nevoile sale nu contează

Gabor Maté: Cele 2 gânduri traumatizante ale copilului mic când părintele nu-i satisface nevoile

Ce poate genera supraactivarea sistemului nervos parasimpatic

Separarea, izolarea, deconectarea sunt, conform lui Gabor Maté, responsabile de supraactivarea sistemului nervos parasimpatic.

El spune că rușinea își are originea la o vârstă foarte fragedă. În acest sens, dă exemplul unui bebeluș de de 9 luni care poate fi rușinat, deși încă nu are simțul de a face ceva greșit sau corect.

Iată cum descrie medicul canadian mecanismul prin care bebelușii trăiesc rușinea:

Bebelușul “are o mamă (o figură maternă) și o privește în ochi, iar mama își mută privirea și se uită în altă parte, rupând contactul, numit “legătură interpersonală” (engl. “Interpersonal bridge”) dintre copilul mic și părinte. Dacă părintele rupe legătura interpersonală, primul răspuns al copilului va fi activarea sistemului nervos simpatic: să se supere foarte tare și să facă totul pentru a-și aduce părintele înapoi în contact. Dacă părintele continuă să privească în altă parte, copilul intră într-o stare de rușine, renunță. Este o stare de renunțare, deoarece copilul nu poate face față deconectării.”

Așadar, rușinea primară are legătură cu ruperea legăturii interpersonale dintre părinte și copil, subliniază specialistul.

Citește și:

De ce e mai important copilul să se iubească pe sine decât să fie altruist

Droguri în școli. Gabor Maté: “Dependența este un răspuns la suferința traumei”. Care e soluția pe care o propune

Cum poate părintele să repare legătura ruptă

În anumite situații, ruperea legăturii interpersonale dintre părinte și copil “este aproape inevitabilă”, avertizează autorul și oferă următorul exemplu:

“Când un copil de un an și jumătate se pregătește să ia un cuțit de pe masa din bucătărie și tu strigi la el “NU!”. Copilul se va duce în starea parasimpatică, ceea ce este bine, l-ai oprit din a lua acel cuțit. Dar, în acel moment legătura interpersonală a fost ruptă nu pentru că ai vrut s-o rupi, ci pentru că ai vrut să protejezi copilul. În acel moment, nu ești părintele care oferă grijă, iubire, siguranță. Atunci când țipi la copil, devii o persoană periculoasă pentru el. legătură interpersonală a fost ruptă temporar. Se întâmplă în parenting. Este aproape inevitabil.”

Este foarte important ce se întâmplă în continuare. Dacă legătura interpersonală este ruptă, depinde de părinte să o reconstruiască. Asta deoarece, “din punctul de vedere al copilului, acel legătură interpersonală nu ar fi trebuit ruptă niciodată”.

Potrivit specialistului, “atunci când părintele ia copilul în brațe, îl mângâie, spunându-i: “Oh, te-am speriat, nu-i așa? Te-ai supărat tare când mami/tati a țipat la tine. Vino aici, să te țin în brațe” – părintele își asumă responsabilitatea pentru reconstruirea legăturii. Și copilul va înțelege, și e în regulă.”

Citește și:

Monstru manipulator sau ființă demnă de iubire? Copilul devine așa cum îl vede părintele

Limbajul respingerii sau limbajul acceptării? 6 exemple cum poți reacționa când copilul refuză să facă ce îi ceri

Time-out, tehnica de parenting prin care rușinea se înrădăcinează în copii

Însă, continuă Gabor Maté, “în societatea noastră, părinților li se spune foarte des să rupă legătura în mod deliberat și să nu o reconstruiască, în schimb să-l facă pe copil responsabil de reconstruirea legăturii cu părintele, de repararea ei. Și asta face ca rușinea să se înrădăcineze în copil.”

Conform specialistului, rușinea originară este deconectarea, care se înrădăcinează atunci când copilul este făcut să se simtă responsabil pentru repararea conectării.

În continuare, el dă drept exemplu în acest sens o tehnică foarte răspândită în societatea noastră și predată milioanelor de părinți: Time-out. Este vorba despre tehnica de parenting recomandată de mulți pediatri și autori de cărți de parenting potrivit căreia copilul care are un comportament nedorit, neplăcut este izolat, privat de lucrurile care îi plac, precum și de prezența și atenția adultului și a oricărei alte persoane.

Rușinea, folosită ca tehnică de parenting

Potrivit lui Gabor Maté, o cauză frecventă pentru care copiii mici se înfurie este pentru că ei “cred că ceea ce vor este ceea ce au nevoie. Ei nu au o separare între nevoi și dorințe. Nici mulți adulți din societatea noastră nu o au.”

Autorul descrie o situație comună:

“Copilul vine la tine și vrea un biscuite înainte de cină, iar tu îi spui “Niciun biscuite înainte de cină”. Dacă îți faci treaba, vei frustra copilul. Singura modalitate de a nu-i genera frustrare este să-i dai biscuitele, ceea ce nu vei face, din motive întemeiate. Copilul devine supărat. Devenim supărați și frustrați atunci când nevoile noastre nu sunt îndeplinite. Cum te simți tu, ca adult, când nevoile tale nu sunt îndeplinite? Apare agresivitate. Agresivitatea este generată de frustrare. Așadar, copilul devine frustrat și face un tantrum. E ok. Dar tu ai fost învățat de experții în parenting ca, atunci când copilul devine furios, el trebuie făcut să stea singur, Time-out.”

Citește și:

Nu-ți mai fie frică de tantrumuri! Abordarea contraintuitivă care face minuni. 5 motive de ce funcționează atât de bine

Când copilul te lovește. Soluția pas cu pas, de la Laura Markham

Potrivit specialistului citat, Time-out-ul ca pedeapsă înseamnă că îi spui copilului: “Știu care este cea mai mare nevoie a ta: conectarea cu mine. Știu care este cea mai mare frică a ta: pierderea acestei conectări, deoarece fără conectare nu poți supraviețui. Voi folosi asta împotriva ta. Te voi rușina pentru a te face să te comporți așa cum vreau eu să te comporți”.

Astfel, “folosim rușinea ca pe o tehnică de parenting”: “Și apoi te voi face pe tine responsabil. Când te calmezi și nu mai ești furios, te poți reîntoarce în prezența mea. Sau când îți vei cere scuze, ne vom reconecta”.

Este un exemplu comun în care părintele face copilul responsabil de repararea legăturii care nu ar fi trebuit ruptă niciodată.

În cazul traumei, dinamica ruperii legăturii interpersonale este amplificată de mii de ori, atrage atenția Gabor Maté.

“Când copilul este abuzat fizic, sexual sau emoțional, când în familie există violență, când părinții se ceartă și copilul este speriat și prins la mijloc, când un părinte este bolnav mintal sau dependent, – printre cele mai frecvente experiențe adverse ale copilăriei, – copiii sunt rușinați în permanență. Legătura interpersonală este ruptă în permanență și nimeni nu își asumă responsabilitatea pentru repararea ei, în mod special în cazurile de abuz”, explică acesta.

Citește și:

7 moduri în care trauma afectează copiii și adulții. Gáspár György: Trauma scade abilitățile de autoreglare

Stilul de parenting care crește riscul problemelor de sănătate mintală la copii (Studiu)

Copiii pot fi traumatizați nu doar făcându-le lucruri rele, ci și neîndeplinindu-le nevoile

Iată cum definește Gabor Maté trauma:

“Trauma nu este doar ce ni se întâmplă nouă, este rana care se întâmplă în interiorul nostru. Trauma nu este abuzul sexual. Abuzul sexual este traumatic, dar trauma, care este o rană, este ceea ce se întâmplă ca rezultat al abuzului: eu cred că nu am nicio valoare, căci, dacă aș fi avut valoare, acest lucru rău nu mi s-ar fi întâmplat. Asta este trauma. Evenimentul traumatic este abuzul. Trauma este rana psihică ce m-a făcut să cred că nu sunt o persoană valoroasă.”

Apoi, împărtășește experiența sa personală traumatizantă: “Trauma mea personală nu este că mama mea m-a dat unei persoane străine pe stradă în Budapesta, în decembrie 1944, când aveam 11 luni, pentru a-mi salva viața, după care nu am văzut-o timp de 6 săptămâni. Nu aceasta a fost trauma. Acesta a fost evenimentul traumatic. Trauma este concluzia pe care am tras-o că nu pot fi iubit sau dorit.”

Astfel, continuă specialistul, poți traumatiza copiii nu doar făcându-le lucruri rele, ci și pur și simplu neîndeplinindu-le nevoile.

Copiii sunt răniți de traumele cu “T” mare, menționate mai sus și cuprinse în categoria experiențelor adverse din copilărie. De asemenea, ei pot fi răniți și de ceea ce numim traume cu “t” mic: deconectarea de părinte, stresul din mediul parental, interdicția impusă copiilor de a-și experimenta toate emoțiile.

“Avem în creier circuite pentru un întreg spectru emoțional, care includ furie, mâhnire, frică, iubire, bucurie, joacă, curiozitate. Copiii au nevoia ca toate emoțiile lor să fie permise și validate”, argumentează Gabor Maté.

Potrivit acestuia, “o mulțime de copii sunt răniți în cultura noastră nu din cauză că li s-ar fi întâmplat lucruri teribile, ci din cauză că nevoile lor nu au fost îndeplinite”.

Citește și:

Părintele-alchimist: Cum transformăm tensiunea în iubire atunci când copilul nu ascultă

Psihologul Otilia Mantelers: 3 tactici prin care îi manipulăm pe copii, fără să ne dăm seama

Consecințele traumei și ale rușinii din copilărie în viața de adult

Pe parcursul carierei sale de medic de familie, Gabor Maté a fost martorul impactului traumei și rușinii din copilărie asupra adulților.

Iată câteva moduri prin care se manifestă consecințele traumei și rușinii la adulți:

  • Dacă am fost răniți prin faptul că nu am fost acceptați drept cine suntem, dacă nu obținem atenția de care avem nevoie pentru a exista, vom fi consumați să atragem atenția prin felul în care arătăm, prin inteligența noastră, prin realizările noastre, sau chiar prin comportamentele noastre negative.
  • Dacă nu am primit aprobarea de care aveam nevoie pentru a exista, vom fi consumați de câștigarea aprobării.
  • Dacă nu am fost valorizați pentru cine suntem, vom încerca să ne raportăm la așteptările altor oameni pentru a fi valorizați.
  • Dacă nu eram plăcuți așa cum eram, vom fi tot timpul foarte drăguți cu oamenii, astfel încât ei să ne placă.

Această dinamică de a trăi confirmând așteptările altor oameni și fiind o persoană drăguță, ceea ce înseamnă reprimarea propriei agresivități sănătoase, este un declanșator major de boli autoimune și maligne, avertizează cunoscutul autor Gabor Maté.

Citește și:

Nevoia „negativă” vs. nevoia „pozitivă”. Cum să formulăm cerințele astfel încât copiii să ne asculte

Psihologul Gáspár György: Comportamentul urât al copilului se schimbă doar după ce ne schimbăm noi

Copilul face lucrurile importante doar când e forțat? 8 idei care te vor ajuta să educi un copil responsabil și motivat

 

Găsești interesantă abordarea lui Gabor Maté? Atunci, poate că ai vrea să afli mai multe despre cărțile pe care le-a scris și sunt traduse în limba română:

 

1. „Pe tărâmul fantomelor înfometate. Prizonieri în lumea dependenței”

În bestsellerul său, Dr. Gabor Mate ne introduce în lumea promiscuă, greu accesibilă a dependenței, în suburbiile lumii, printre dependenții de droguri. Prezentându-ne această lume, el ne arată că nu este vorba o condiție medicală ce poate fi tratată în clinici și spitale. De la formele sale mai benigne, dependențele comportamentale, la cele mai maligne, care cauzează ravagii în viața intimă și socială și în corp, dependența este mai degrabă un continuum, fiecare dintre noi căzându-i pradă sub diverse forme. Este rezultatul unei istorii de viață în care mediul a influențat genetica mai mult decât vrem să acceptăm ca societate. Împletind detalii din povestea personală cu poveștile pacienților săi și cu concluziile studiilor științifice din domeniul neurobiologiei adicției, Mate invită la compasiune, flexibilitate și acceptare. El ne vorbește despre durere, despre traumă, dar și despre puterea autenticității și a relației umane.

O lucrare de o luciditate extremă, în care atât specialiștii din domeniul sănătății mintale, cât și cei implicați la nivel social în politicile de sănătate vor descoperi multă inspirație. Familiile celor afectați de dependențe severe vor găsi multe răspunsuri edificatoare.

 

2. „Minți împrăștiate. Originile și vindecarea tulburării de deficit de atenție”

În stilul său original, Gabor Mate ne apropie din nou de natura umană, ne face să ne simțim acasă în mintea și în corpul nostru și ne ajută să-i cunoaștem și să-i înțelegem pe cei afectați de tulburarea de deficit de atenție, cunoscută ca ADD și ADHD. Această carte este un ghid pentru părinți și pentru toți cei afectați, care a schimbat milioane de vieți. Cartea oferă informații despre originea și substratul neurofiziologic al tulburării, despre cum să creăm un mediu propice ameliorării și vindecării, despre tratamentul medicamentos și psihologic, despre adulții cu AD(H)D. Și ne dă speranță: tulburarea nu este o sentință pe viață. Este un deficit de dezvoltare. Și stă în puterea noastră să creștem și să ne ajutăm și copiii să o facă.

 

3. „Când corpul spune nu. Costul stresului ascuns”

Această carte reprezintă un studiu aprofundat, revelator, plin de informații utile despre stres și influența lui asupra sănătății noastre psihice și fizice.

Nu există oameni care să nu fi trecut prin episoade de stres acut, fie el provocat de fenomene exterioare, fie produs din cauze interioare. Boala secolului al XXI-lea ne-a făcut pe toți să simțim măcar de câteva ori în viață că am ajuns la capătul puterilor, determinându-ne să luăm măsuri urgente pentru a restabili echilibrul. După câteva decenii de carieră medicală, în care a urmărit legătura dintre stres și boală, Gabor Mate a adunat laolaltă poveștile pacienților săi, le-a confruntat cu studiile clinice recente și a dezvăluit consecințele imediate, deseori ignorate, ale stresului de zi cu zi. Cartea este un semnal de alarmă și o pledoarie pentru medicina biopsihosocială, una dintre cele mai bune căi prin care ne putem elibera de această cumplită afecțiune a epocii noastre.

 

4. „Mitul normalității. Trauma, boala și vindecarea într-o cultură toxică”

Acest volum semnat de Gabor Mate în colaborare cu fiul său, Daniel Mate, este o investigație revoluționară a surselor bolilor, o critică încurajatoare a modului în care societatea poate favoriza dezvoltarea afecțiunilor cronice, dar și o cale către sănătate și vindecare. Cartea tratează: tensiunea dintre atașament și autenticitate exprimată prin deconectarea de sine; amprenta traumei și a stresului cronic în societate; modurile în care ideea de normalitate a culturii occidentale moderne subminează bunăstarea și dezvoltarea; conexiunile dintre emoții și sistemul nervos si imunitar; aspectele profunde ale compasiunii și calea spre reconectare.

 

 

Sursa foto: Captură video „Compassion in Therapy”

 

Vrei să afli mai multe despre cum îți poți ajuta copilul/copiii să-și calmeze emoțiile dificile? Te invit să descarci un scurt ghid pdf de o pagină abonându-te la newsletterul nostru:

GHID DE CALMARE A EMOȚIILOR COPIILOR

Articole similare

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

INTRĂ ÎN COMUNITATE

121,283FaniÎmi place
295CititoriConectați-vă
0AbonațiAbonați-vă

Ultimele articole