Mamele și tații nou-născuților din România ar putea beneficia de concediu pentru creșterea copilului în același timp. Un proiect de lege în acest sens a fost depus de către deputata REPER Cristina Rizea.
Dacă inițiativa legislativă va fi adoptată de Parlament, ambii părinți vor beneficia simultan de concediu de creștere a copilului, precum și de indemnizația de creștere a copilului la care au dreptul legal cei doi.
„În anumite cazuri, necesitatea prezenței ambilor părinți în etapa incipientă a vieții unui copil este imperativă. De la educația timpurie până la elementele ce vizează sănătatea, motricitatea și dezvoltarea competențelor primare ale copilului, implicarea activă a ambilor părinți, în cazul în care aceștia consideră oportună o astfel de abordare, este de bun augur”, argumentează Cristina Rizea, într-un comunicat de presă.
Concret, continuă aceasta, „propunerea este ca statul să susțină ambii părinți pentru a sta în concediul pentru creșterea copilului atât simultan, cât și în perioade separate așa cum este în prezent. Spre exemplu, ambii părinți pot opta pentru concediu de creștere a copilului în primele 6 luni de la naștere, cumulând împreună 12 luni, iar următoarele 12 luni pot fi luate de oricare dintre cei doi părinți”.
În opinia deputatei, zilele libere acordate în urma absolvirii cursului de puericultor sunt insuficiente pentru nevoile pe care le presupune creșterea copilului.
„Prin modificările propuse, tatăl poate opta să beneficieze de cele 6 luni oricând, putând astfel să fie alături de mamă în primele 6 luni ale concediului de creștere a copilului. Se creează astfel premisele unui concediu parental care este echitabil din perspectiva genului pentru a asigura că niciunul dintre părinți nu este suprasolicitat de responsabilitățile legate de îngrijirea la domiciliu a nou-născutului”, a explicat Cristina Rizea.
Această propunere legislativă presupune modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor. Aceasta prevede ca cel puțin o lună din concediul de creștere a copilului să fie alocată părintelui care nu a solicitat acest drept.
Cu alte cuvinte, din totalul de 24 de luni (36 de luni în cazul nașterii unui copil cu handicap), cel puțin o lună se alocă de drept părintelui care nu a solicitat concediul inițial. Dacă părintele care nu a solicitat inițial concediul refuză dreptul la concediul său, perioada respectivă nu poate fi transmisă părintelui care a solicitat concediul.
Noua inițiativă legislativă încurajează ambii părinți să opteze pentru drepturile prevăzute de lege, deoarece le va deschide posibilitatea să beneficieze de concediul la care au dreptul în același timp.
Inițiativa nu modifică în niciun fel durata concediului de creștere a copilului, nici nu obligă părinții la o anumită conduită, ci doar flexibilizează opțiunile.
În prezent, statul permite ambilor părinți să își împartă cele 24, respectiv, 36 de luni de concediu. Astfel, această inițiativă nu are niciun impact bugetar diferit de cel generat de legislația în vigoare.
Psihologul Gáspár György este un susținător al parentajului conștient
Din ce în ce mai mulți părinți înțeleg cât este de important pentru viitorul copiilor lor ca ei să fie părinți conștienți, capabili să fie cu adevărat prezenți în viața copiilor lor și să-i ghideze în viață.
În lipsa unui parenting conștient, părintele relaționează cu copilul dintr-o poziție inconștientă, în care traumele sale psihologice sunt moștenite de copilul său, afirmă psihologul, psihoterapeutul relațional și autorul Gáspár György, într-o postare pe contul său de Facebook.
Potrivit acestuia, „relația părinte-copil este asemenea unei oglinzi în care părintele poate descoperi atât cele mai frumoase, cât și cele mai dureroase părți ale sale, poate vedea atât cele mai minunate momente din viața sa, dar și pe cele mai înfricoșătoare”.
Dar, continuă specialistul, această perspectivă este valabilă și pentru copil: „În interacțiunea cu părintele, copilul se descoperă sau se leapădă de sine, află ce este posibil și ce este interzis, învață ce înseamnă fericirea și cât de cutremurătoare poate fi durerea”.
Relația părinte-copil este transformatoare, atât pentru îngrijitor, cât și pentru cel îngrijit, spune psihologul. El precizează că cel mai important ingredient într-o relație benefică părinte-copil este prezența conștientă a părintelui:
„Asemenea oricărei legături sufletești, și aceasta ne modelează credințele, părerile despre sine, despre ceilalți și despre lumea din care facem parte. Iar ingredientul necesar ca modelarea să fie una benefică este starea de prezență conștientă a părintelui”.
Gáspár György evidențiază 5 moduri în care se manifestă diferit parentingul conștient față de cel inconștient:
1. Un îngrijitor conștient va simți cât de importantă este conexiunea dintre el și copil, și îi va permite copilului să se hrănească sufletește cu energia relațională, în timp ce are libertatea de a se descoperi pe sine.
„În lipsa unui parentaj conștient, părintelui nu-i rămâne decât varianta relaționării inconștiente. Una în care traumele, nevoile, durerile, suferințele și dorințele sale vor deveni, mai devreme sau mai târziu, moștenirea psihologică cu care fiul sau fiica sa „va porni, în viață”.
Inconștiența vine cu povara „atitudinii simbiotice” – una în care privesc copilul drept extensie a personalității și idealurilor mele. Prin urmare, mă simt îndreptățit ca acesta să obțină ceea ce mie nu mi-a reușit sau să ducă mai departe misiunea existenței mele. Mai simplu spus, mare parte este despre mine și mică parte despre copil. Cu cele mai bune intenții și cu iubirea în minte, părintele inconștient și absorbit de sine va cauza, din lipsă de cunoaștere, multe daune relaționale. Omițând să recunoască că ceea ce contează, cel mai mult, nu constă în măreția sentimentelor sau a „proiecțiilor” sale, ci în felul în care se simte copilul în relația cu acesta”, spune autorul.
2. Părintele inconștient „știe” cine trebuie să devină și să fie copilul.
Părintele conștient este curios și dornic să descopere cine este copilul.
3. Părintele inconștient modelează personalitatea copilului, asemenea unui cofetar care utilizează forma de tăiat fursecuri.
Părintele conștient se străduiește să fie el adultul care să inspire copilul.
4. Părintele inconștient se luptă ca fiul sau fiica sa să se identifice cu copilul perfect din mintea sa.
Părintele conștient caută să respecte și să onoreze autenticitatea copilului din fața sa.
5. Părintele inconștient respinge copilul, prin intruziune sau indiferență.
Părintele conștient acceptă și copilul descoperind nevoile și unicitatea acestuia.
Îl poți urmări pe psihologul Gáspár György discutând pe teme de parenting, cum ar fi spațiul psihologic dintre părinte și copil sau proiecțiile părinților și efectele acestora asupra copiilor, cu Mirela Retegan, fondatoarea Gașca Zurli, la emisiunea Antrenorul Părinților, difuzată de Radio Europa FM.
Dacă rezonezi cu abordarea lui Gáspár György, s-ar putea să-ți dorești să afli mai multe despre cărțile sale:
Nu putem jeli ceea ce nu ne permitem să simțim. Cu alte cuvinte, pentru a ne încheia copilăria dureroasă, ne mai rămâne să simțim trăirile înghețate ale copilului abandonat din noi. Și să ne reamintim că toate acele lucruri care nu s-au întâmplat – grija, atenția, prețuirea și protecția – pot fi, pentru sufletul copilului, la fel de dureroase precum cele care s-au întâmplat – abuzul, respingerea, indiferența și violența.
„Cartea îmbină perspicacitatea clinică și inteligența analitică, fiind o neprețuită sursă de informații pentru cei care lucrează în domeniul sănătății mintale, dar mai ales pentru părinți. O recomand cu căldură”, spune Dr. Frank M. Dattilio, profesor asociat în Departamentul de Psihiatrie al Școlii de Medicină de la Harvard, specialist în terapie cognitiv-comportamentală.
În această carte, „psihologia științifică și narațiunea se iau de mână, pentru a descoperi o parte din sensul vieții. Am pornit la drum cu intenția să dezvălui lumii povestea a doi oameni: simțirile, gândurile, atitudinile, dialogurile, comportamentele, obiceiurile și destinul lor. Un „el“ și o „ea“, la fel ca noi toți – cu îndoieli și frici, cu amintiri dureroase și regrete care nu mai mor odată, cu pete pe suflet și măști care ascund traume. Apoi am realizat că, în narațiunea acestei cărți, am cuprins nenumărate povești auzite în cabinet, am dat voce durerii sfâșietoare și am aprins flacăra curajului și a asumării. Vei găsi în paginile cărții, o sumă de învățăminte. (…) O altă parte reprezintă concluzii ale cercetărilor făcute în ultima jumătate de secol, de oamenii de știință din zona psihologiei relaționale și a psihogenealogiei”, spune autorul despre această carte.
Suntem oameni și avem nevoie de un spațiu interior în care să ne simțim în siguranță, în care să ne refugiem pentru scurt timp, ca mai apoi, ghidați de curaj, compasiune și conectare, să revenim în lumea exterioară pentru a ne trăi viețile din plin. Această carte te poate ajuta să descoperi că dincolo de emoții, gânduri și provocările vieții nu se află sfârșitul lumii, ci chiar începutul ei.
Starea de prezență conștientă ne ajută să vedem ceea ce este invizibil – durerea noastră. Iar când îți vezi durerea, este greu să mai fugi de tine. Atunci începe vindecarea și pornești pe calea care te duce spre adevărata pace interioară.
Cartea este un ghid – personal și practic în același timp – pentru a ne îmbrățișa temerile, îngrijorările și durerea. Astfel, purtați de starea de prezență conștientă, ajungem la Sinele nostru real.
„Cartea este o pledoarie pentru reciprocitate, autorul folosind teorii explicative și date științifice, experiențe personale – dând cărții nuanțe convingătoare preluate din capitalul relațional personal – amintind mereu nevoia de a lupta pentru construirea și menținerea unei vieți sănătoase de relație. (…) Gaspar Gyorgy a ales iubirea, cea mai delicata, misterioasă, complicată și dificilă realitate a domeniului relațiilor. El se definește ca fiind un „reparator”, doritor de a evalua, verifica și ajusta relațiile, cerând în psihoterapia de cuplu pe care o practică luciditate și dorința de schimbare spre bine. Cartea lui este dedicată celor care ajung să creadă/știe că o relație trebuie cultivată cu multă grijă pentru că altfel, asemenea unei plante, ea se usucă și piere”, spune despre această carte Aurora Liiceanu, doctor in psihologie și autoare a volumului „Ea și El. Biografia unei relații”.
82% dintre elevii participanți la un studiu Salvați Copiii România au declarat că au fost martori ai situațiilor de bullying în școala lor
Mai bine de opt din zece elevi afirmă că au fost martori ai bullying-ului în școala lor, iar aproape trei sferturi au văzut asemenea situații chiar în clasa lor, arată rezultatele unui studiu realizat de Salvați Copiii România, prezentate astăzi.
Astfel, 82% dintre elevi au declarat că au fost martori ai situațiilor de bullying în școala unde învață, în timp ce 73% au spus că au asistat la situații de bullying în clasă.
Studiul a fost realizat prin intermediul unui chestionar online în luna iunie, pe un eșantion de 4.449 de elevi între 10 și 18 ani, majoritatea (91%) din mediul urban.
Potrivit cercetării, aproape jumătate (49%) dintre elevi au fost victime ale bullying-ului în școli, în timp ce 1 din 10 au spus că s-a aflat des sau foarte des într-o asemenea situație.
8 din 10 copii au văzut cazuri de bullying pe social media
Totodată, peste un sfert dintre elevi (27%) admit că au fost autori ai actelor de bullying. Totuși, doar 2% admit frecvențe ridicate ale acestui comportament.
Rețelele de socializare sunt un mediu în care copiii asistă frecvent la situații de bullying, mai arată cercetarea. 79% dintre copii spun că au asistat la situații de bullying pe rețele de socializare, în timp ce 45% declară că asistă la cyberbullying des sau foarte des.
84% dintre respondenți au declarat că, atunci când au văzut situații de bullying, au intervenit activ pentru a sprijini victima. Circa o treime (34%) dintre elevi afirmă că s-au aflat în poziția de martor pasiv al bullying-ului.
Aproape trei sferturi dintre copii (74%) declară că discută cu adulții despre situațiile de bullying, iar 22% din ei afirmă că fac acest lucru rar sau foarte rar.
În ceea ce privește intervențiile care au loc în contextele de bullying, peste trei sferturi dintre respondenți (77%) afirmă că adultul care intervine este profesorul diriginte. 51% au indicat directorul, urmat de alte cadre didactice (42%), alți elevi (35%), profesorul de serviciu (25%) sau consilierul școlar (18%). Însă, 2% dintre elevii participanți la studiu afirmă că în situațiile de bullying nu intervine nimeni.
„Bullying-ul este un fenomen extrem de periculos, care traumatizează toți actorii implicați: victima, agresorul și martorul tăcut. Situațiile de hărțuire și violență paralizează reacțiile sociale normale și lasă urme asupra sănătății emoționale a copiilor. Este important să recunoaștem semnele, să vorbim cu copiii și să desfășurăm activități care să îi reînvețe să fie împreună, să se joace, să colaboreze și să construiască relații sociale pozitive”, a declarat Gabriela Alexandrescu, președinte executiv al Salvați Copiii România.
Salvați copiii a lansat campania anti-bullying „Dreptul la pauză”
Având în vedere că cele mai multe situații de bullying apar în pauze, Salvați Copiii a lansat campania de informare „Dreptul la pauză”, cu scopul de a conștientiza rolului profesorilor, părinților și al elevilor în asigurarea „unui climat educațional pozitiv” în școli, astfel încât toți copiii să se simtă în siguranță. Abia atunci, pauzele vor redeveni un timp de relaxare, socializare și conectare.
Campania își propune:
Să informeze publicul larg cu privire la importanța transformării școlilor în comunități bazate pe încredere
Să-i ajute pe adulți să conștientizeze efectele devastatoare pe care le are acceptarea socială a violenței
Să promoveze exemple de bună practică a școlilor care au inițiat grupuri de acțiune antibullying
Informații despre campania „Dreptul la Pauză” sunt disponibile pe site-ul www.scolifarabullying.ro. Pe acest site, elevii, profesorii și părinții pot primi suport din partea echipei Salvați Copiii în crearea grupurilor de acțiune antibullying.
Bullying-ul este un fenomen care apare în grupurile de copii și cuprinde diferite comportamente care umilesc și exclud prin natura lor, sunt repetate sau fac parte dintr-un tipar care se manifestă pentru o perioadă de timp. De cele mai multe ori, comportamentele de bullying sunt ascunse de ochii adulților și continuă, dacă nu se intervine, explică reprezentanții Salvați Copiii. Bullying-ul poate lua forma poreclitului sau a violenței fizice, însă se poate manifesta și mai subtil, prin ignorare, excludere, bârfă, zvonuri despre o persoană.
„Un copil din trei s-a confruntat cu stări de anxietate și a avut nevoie de consiliere și suport psiho-emoțional, procentul crescând la peste 50% în cazul adolescenților, mergând până la consecințe extrem de grave, și anume tentative de suicid”, mai menționează reprezentanții organizației.
Vizionează conferința de lansare a campaniei „Dreptul la Pauză”, pentru mai multe informații despre bullying-ul în școlile din România:
Pe parcursul anilor de școală, un elev aude de multe ori că școala îl pregătește pentru viață. Apoi, după ce devin adulți și părinți, le transmit propriilor copii aceeași convingere.
În acest articol, îți propun să punem la îndoială credința că școala ne pregătește pentru viața reală, pentru a face față și a avea succes în societate.
Personal, fiind un adult care a trecut prin școală, după care am intrat în câmpul muncii dintr-o economie de piață, adică în viața reală, nu aș putea confirma deloc acest lucru, cel puțin pentru sistemul de învățământ de stat, în cadrul căruia sunt educați marea majoritate a copiilor.
Și o spun din poziția unei persoane organizate și curioase din fire, căreia i-a plăcut școala, care a învățat cu interes, fiind bună la toate materiile și chiar olimpică la una dintre ele. Chiar și cu această perspectivă pe care am avut-o în mod natural, uitându-mă acum în spate, pot spune că, pentru mine, perioada anilor de școală a fost cea mai dificilă din punctul de vedere al efortului necesar pentru a te afirma și a avea succes și din punctul de vedere al presiunii psiho-emoționale.
Iată 8 motive pentru care școala NU ne pregătește pentru viața reală:
1. Rigiditatea
Sistemul educațional este foarte rigid. Aproape că nu există loc pentru manifestarea originalității. Sunt foarte multe reguli și criterii care trebuie respectate și bifate pentru a finaliza studiile obligatorii.
În viața reală, însă, rigiditatea este un mare handicap, deoarece viitorul aparține persoanelor adaptabile, capabile să facă față unei lumi aflate într-o rapidă schimbare. Chiar provocările prin care trecem în ultimii ani demonstrează din plin acest lucru. O persoană rigidă are dificultăți de reorientare pe piața muncii, precum și dificultăți de a face față provocărilor cu care se confruntă în viața personală. Astfel, calitatea vieții este mai scăzută decât cea a unei persoane adaptabile, care găsește soluții originale la probleme comune.
2. În școală este recompensată și apreciată uniformitatea
În școală, până și interpretarea operelor literare se face conform unor comentarii redactate deja. Toți elevii trebuie să aibă un anumit set de valori, de cunoștințe, de abilități la o anumită vârstă. Cu cât te deosebești mai puțin din mulțime, cu atât mai bine.
În schimb, în viața reală, este apreciată originalitatea și creativitatea. Doar persoanele capabile să găsească soluții ingenioase la provocări, cele capabile să creeze ceva special comparativ cu tot ce a fost creat înainte pot avea cu adevărat succes. Uniformitatea blochează persoana în mediocritate. Din păcate, majoritatea descoperă acest lucru târziu, după ce au învățat să fie mediocri.
3. La școală, sunt încurajate emoțiile negative
Trăiri precum frica, rușinea, umilirea, învinovățirea, respingerea, desconsiderarea, presiunea emoțională, comparația cu alți copii, amenințările, pedepsele, atitudinea autoritară și lipsită de respect – într-o măsură mai mică sau mai mare, acestea sunt prezente în continuare în multe școli.
Acest gen de emoții, întreținute în atmosfera în care învață elevii, le erodează încrederea în sine și capacitatea lor de a avea acces la resursele lor native, valoroase și înalte.
În viața reală, emoțiile negative consumă foarte multe resurse psiho-emoționale, astfel încât persoanei nu îi rămân prea multe resurse pentru dezvoltare și pentru a face pași spre succes. În plus, o stare emoțională negativă nu permite accesul la resursele creative și de inspirație.
Un adult conștient de bagajul său emoțional negativ se poate elibera de el, însă cu efort, deoarece are nevoie să treacă printr-un proces de schimbare a tiparelor emoționale profunde. Ieșirea din cercul vicios al emoțiilor negative este destul de dificilă, deoarece acele emoții au fost validate și susținute ani de zile, în cei mai importanți ani pentru formarea persoanei.
4. Scrisul frumos de mână
O valoare importantă în școală este ca elevul să scrie frumos. Fără să negăm valoarea aspectului estetic al scrisului persoanei, punem la îndoială accentul atât de mare pe care îl pun unele cadre didactice pe acest aspect.
În viața reală, toți descoperă că aspectul scrisului este irelevant, atâta timp cât este inteligibil și își atinge scopul. Mai mult decât atât, odată cu invadarea vieții noastre de dispozitivele electronice, oamenii scriu din ce în ce mai rar de mână.
Și când te gândești câtă presiune este pusă pe copii să scrie frumos și cât stres îndură părinții copiii cărora nu scriu frumos…
În școală, sunt considerate greșeli acele acțiuni practice care nu sunt conforme cu modelul teoretic. Un efect negativ al acestui principiu este perfecționismul. Adică, tendința persoanelor de a face lucrurile perfect, demotivându-se atunci când nu ating perfecțiunea. Cam de fiecare dată, adică.
În viața reală, acțiunile care nu corespund modelului teoretic sunt inerente procesului de învățare, fără ele nu se poate. În plus, niciun model teoretic nu este bătut în cuie și poate fi privit din diferite perspective, inclusiv din perspective care îl desființează complet. Dacă am analiza toate studiile și cercetările efectuate pe parcursul timpului, nu doar pe cele incluse în manualele școlare, am descoperi că pentru toate teoriile există alte teorii care le contestă sau chiar le desființează. Cercetătorii sunt în continuă căutare de noi perspective, noi metode și noi moduri de a-și extinde orizonturile.
În acest context, atașamentul de modele teoretice poate duce la o rigiditate excesivă, complet nepotrivită într-o lume aflată într-o schimbare atât de rapidă precum cea de astăzi.
În schimb, adevăratele greșeli sunt comise chiar de cei care subliniază cu roșu greșelile, adică de învățătorii și profesorii care umilesc copiii, care îi sperie, care îi pedepsesc, care îi desconsideră, care îi compară și îi demotivează printr-un mod defectuos de comunicare.
Astfel, în școală, copiii învață că este greșit să faci lucruri dacă nu îți ies perfect, în schimb, este corect să umilești, să ameninți, să compari, să pedepsești, să-ți arăți puterea și influența față de cel mai slab decât tine, să desconsideri etc.
6. Lupta pentru putere
Concurența dintre copii, care sunt asmuțiți chiar de către cadrele didactice, și luptele cu profesorii nu fac decât să confirme scenariul de luptă și credința că cel mai puternic câștigă.
În viața reală, tiparul de luptă este eficient până la un punct. Chiar și așa, este unul extrem de consumator de energie și resurse. La un moment dat, oamenii obosesc să mai lupte și caută alte modele de a reuși, care pot fi cele bazate pe cooperare, pe lucrul în echipă.
7. Trebuie să fii bun la toate
Pentru a performa la școală, trebuie să fii bun la toate materiile. E suficient să primești note mici la o singură materie pentru a primi, implicit, remarci că nu ești suficient de bun/ă, că ceva e în neregulă cu tine, că nu faci suficient etc. Și asta indiferent de talentele și abilitățile tale înnăscute.
În viața reală, este periculos să-ți dorești să fii bun la toate, deoarece fizic nu ai cum să reușești. Timpul e limitat la 24 de ore pe zi și, oricât te-ai strădui, nu ai cum să fii și un părinte bun, care petrece câte 4 ore pe zi timp de calitate cu copiii, și un bun profesionist creativ și inspirat, care face mereu cursuri de formare pentru a-și îmbunătăți abilitățile și care își motivează colegii sau angajații, și un partener de cuplu romantic și implicat, mereu atent la nevoile partenerului, să citești toate cărțile nou apărute, să vezi toate filmele, să faci sport constant și să ai toate hobby-urile despre care ai auzit, de la croșetat la bunjee jumping. Credința că poți sau că trebuie să fii bun la toate te poate face să simți invidie când vezi că altcineva face ceea ce ți-ai fi dorit și tu să faci. Sau te poate face să simți tristețe, neîmplinire și neputință atunci când conștientizezi că e nevoie să faci alegeri și să te ocupi de prioritățile tale, renunțând la alte activități.
De altfel, printre cei mai performanți oameni sunt cei care și-au asumat că nu sunt buni la toate și sunt buni într-un anumit domeniu clar definit, într-o anumită nișă sau sub-nișă, în care studiază și perseverează.
Sau „Trebuie vs. vreau/îmi doresc” – este o altă mare diferență dintre sistemul școlar și viața reală în care intră copiii după absolvirea școlii. Deoarece școala este obligatorie, cu toate materiile cuprinse în programa școlară, o mare parte dintre materii, teme și sarcini sunt neplăcute pentru copii. Însă, ei trebuie să le facă, deoarece sunt obligatorii. Și mulți le fac sub presiunea obligației lui „trebuie”, fără asumare.
În acest fel, se formează adulții care nu mai știu ce vor cu adevărat și care fac ani de zile lucruri doar pentru că trebuie. Și nu doar în domeniul profesional, ci și în relațiile de cuplu, cu prietenii, cu copiii.
Oamenii au apoi nevoie de un proces de lucru cu sine pentru a reînvăța să-și asculte vocea interioară și să facă alegeri libere asumate. În viața reală, pot fi fericiți și echilibrați doar acei oameni care fac alegeri libere și asumate. Și oricine poate să le facă în orice moment, de îndată ce știe ce are de făcut.
Iar elevii pot fi ajutați, cu răbdare, să învețe să-și dezvolte și ei răbdarea, perseverența, atenția pentru a face și lucrurile dificile, monotone, plictisitoare sau care necesită o implicare constantă pe termen lung.
Scopul acestui articol nu este să negăm importanța școlii sau să răsturnăm sistemul de învățământ, deși cu toții știm că are nevoie de reforme. Scopul este să recunoaștem că școala nu ne pregătește atât pentru viața reală, cât pentru a fi un bun angajat într-o instituție sau într-o companie, pentru a fi o rotiță funcțională într-un sistem rigid.
Cine vrea mai mult pentru sine sau pentru copiii săi are nevoie să pună la îndoială ce se spune la școală, are nevoie gândească liber și creativ, are nevoie să completeze cu resurse alternative ceea ce se face în școală.
La final, te invit să împărtășești, într-un comentariu, care este părerea ta: ne pregătește sau nu școala pentru viața reală?
Copiii pot refuza să meargă la școală din diferite motive și e nevoie să le descoperi pe cele ale copilului tău
De cele mai multe ori, părinții sunt șocați atunci când, după aproximativ o lună de când a început anul școlar, copilul spune: „Nu mai vreau să merg la școală!”. Cu atât mai mult că părea că s-a adaptat destul de bine.
Ce se întâmplă, de fapt? Ce nu este în regulă?
Pot fi mai multe explicații ale refuzului copilului de a merge la școală, spune Meri Wallace, expertă în parenting și terapeută pentru copii și familii, într-un articol publicat pe blogul Psychology Today.
Iată 3 posibile explicații pentru refuzul copiilor de a mai merge la școală:
1. Copiii cred că mersul la școală e temporar
Potrivit expertei citate, în general, copiii mici cred că mersul la școală este ceva temporar. În primele săptămâni, ei se simt ca în „luna de miere”, ca într-o poveste. Însă, în momentul în care devine clar că școala va continua timp de mulți ani, unii copii pot începe brusc să refuze să mai plece de acasă. În general, copiii preferă să-și petreacă timpul acasă, în pijamale, jucându-se cu jucăriile lor, fiind înconjurați de oamenii pe care îi iubesc. De ce ar vrea să plece de acasă?
2. Stresul și oboseala provocate de școală
O altă posibilă explicație a acestei rezistențe este faptul că școala este foarte stresantă și obositoare pentru copii. Pe parcursul timpului petrecut la școală, ei trebuie să stea pe loc și să se concentreze la ore, să respecte reguli, să împartă cu ceilalți și să-și aștepte rândul. Aceste lucruri presupun mult autocontrol, care le consumă multă energie. De aceea, pare mai ușor să stea acasă. Cu toate acestea, pe măsură ce trece timpul, cei mici reușesc să se acomodeze cu bine la aceste provocări și chiar își doresc să petreacă timp la școală.
3. Întâmplările neplăcute de la școală
Copiii mai refuză să meargă la școală atunci când acolo li se întâmplă lucruri foarte neplăcute, cum ar fi: nu reușesc să-și facă prieteni, sunt intimidați de alți copii, bullying sau anumite conflicte cu un copil sau cu un profesor.
Atenție, înainte de a trage niște concluzii, pune faptele pe masă și analizează cu atenție situația pentru a descoperi care sunt cauzele reale pentru care copilul nu vrea să meargă la școală.
5 moduri de a afla motivele reale ale refuzului copilului de a merge la școală și de a le rezolva
1. Discută cu copilul
Întreabă-ți copilul dacă este ceva anume la școală care îl face să se simtă nefericit. Oare cineva l-a supărat sau i-a rănit sentimentele? Ar putea fi o problemă minoră care îl deranjează, ca, de exemplu, că nu îi place ora de muzică. Sau ar putea fi ceva mult mai deranjant, precum faptul că cel mai bun prieten al lui se joacă mai mult cu un alt copil. În acest caz, copilul ar putea avea nevoie să învețe unele abilități noi pentru a face față provocării: de pildă, să găsească un alt copil cu care să se joace atunci când prietenul lui este ocupat.
2. Atenționează învățătoarea
Discută cu învățătoarea referitor la ce îți spune copilul. Ea îți poate contura o imagine a copilului tău la școală. Fie te poate asigura că cel mic se descurcă bine în clasă, fie îți poate oferi detalii despre ce nu îi place la școală. Oricum ar fi, are sens să atenționezi învățătoarea pentru a observa copilul în mod special.
3. Întrebări punctuale pentru învățătoare
Un alt lucru pe care îl poți face este să-i adresezi învățătoarei câteva întrebări punctuale:
Copilul are prieteni?
Participă la activități împreună cu colegii?
S-a întâmplat ceva anume la școală care l-ar putea face să se simtă trist, supărat sau nefericit?
Ar putea cineva de la școală să-l intimideze?
Copilul este lăsat în afara grupului în timpul jocurilor?
Dacă descoperi oricare dintre problemele de mai sus, poți lucra în colaborare cu învățătoarea pentru a ajuta copilul să rezolve problema. De pildă, cadrul didactic te-ar putea ajuta să stabilești anumite zile de joacă împreună cu colegii de clasă pentru a-i crea copilului contextul de care are nevoie pentru a-și face noi prieteni, simțindu-se mai confortabil. În plus, învățătoarea poate lucra cu copilul la clasă cu scopul de a-i dezvolta abilitățile de care are nevoie pentru a se afirma.
4. Discută cu consilierul sau cu psihologul școlii
Unele școli au un asistent social sau un psiholog care poate observa copilul pe parcursul zilei, îl poate evalua și îți poate prezenta o perspectivă psihologică asupra situației. Daca este necesar, poți avea o discuție cu consilierul pentru a vedea dacă există factori acasă care influențează comportamentul celui mic. De exemplu, copilul ar putea fi gelos pe fratele mai mic și dorește să petreacă mai mult timp acasă cu mama lui.
5. Ajută copilul să depășească anxietatea de separare și să devină autonom
În acest context, este nevoie să-ți ajuți copilul să depășească anxietatea de separare pentru a se integra în colectivitate.
Într-un final, dacă descoperi că cel mic nu are o altă problemă în afara faptului că îi este greu să se despartă de tine și să plece de acasă, câteva sfaturi îți vor fi utile:
Explică-i copilului că toți copiii de vârsta lui merg la școală deoarece învață lucruri importante și interesante
Apoi, încearcă să te adaptezi ritmului în care se mișcă cel mic. Te poți așeza jos, lângă copil, și îi poți spune: „Știu că îți e greu să pleci”, în timp ce îl ajuți să se îmbrace.
Poți motiva copilul vorbindu-i despre lucrurile plăcute pe care urmează să le facă la școală: „Am face mai bine să ne grăbim. Prietena ta/prietenul tău te așteaptă lângă vestiar”.
Unii părinți îl motivează pe copil să se îmbrace inițiind un concurs pentru a vedea cine se îmbracă mai repede sau setând un cronometru și spunându-i copilului: „Să vedem dacă te poți îmbrăca înainte să sune ceasul”.
Pe măsură ce trece timpul, rezistența copilului față de mersul la școală va scădea, mai ales după ce copilul se va atașa de prieteni, de cadrele didactice și de activitățile de la școală.
Totuși, nu te speria dacă refuzul reapare după un weekend, după o perioadă de răceală sau după o vacanță în care a petrecut un timp special plăcut acasă, cu familia, și s-a simțit foarte bine. Îți poți ajuta copilul să parcurgă procesul de reacomodare la școală cu răbdare, ori de câte ori e necesar, până când nu va mai fi nevoie.
Jocurile video multiplayer de război par a fi cele mai periculoase pentru copiii cu probleme cardiace nediagnosticate
Jocurile video de război multiplayer de tipul Call Of Duty pot provoca aritmii cardiace care pun în pericol viața copiilor cu afecțiuni cardiace nediagnosticate, arată un raport științific.
Cercetătorii declară că au descoperit un tipar neobișnuit specific copiilor care își pierd cunoștința în timp ce joacă jocuri video.
Ei avertizează că jocurile de război multiplayer au fost cele mai frecvente declanșatoare pentru asemenea episoade.
Astfel, într-un raport publicat în revista “Heart Rhythm”, oamenii de știință i-au îndemnat pe părinții ai căror copii se confruntă cu episoade de pierdere de cunoștință să meargă cu ei la un specialist în sănătatea inimii.
“Jocurile video pot reprezenta un risc serios pentru unii copii cu aritmie cardiacă; ele ar putea fi letale la pacienții predispuși la aritmie cardiacă nerecunoscută anterior”, a declarat cercetătoarea care a coordonat studiul, Dr. Claire M Lawley, citată de SkyNews.
Potrivit acesteia, “copiii care își pierd brusc cunoștința în timpul jocurilor video ar trebui să fie evaluați de un specialist în cardiologie, deoarece acesta ar putea fi primul semn al unei probleme grave de inimă”.
Jocurile video nu sunt “alternativa sigură” pentru sporturile competitive
Dr. Claire M Lawley și colegii din echipă au realizat o revizuire sistematică a literaturii de specialitate, alături de alte studii, pentru a descoperi cazurile de copii cu pierdere bruscă a cunoștinței în timpul jocurilor video.
Dintre cele 22 de cazuri identificate, jocurile de război multiplayer au fost cel mai frecvent declanșator. Unii copii au murit în urma unui stop cardiac.
Afecțiunile ritmului cardiac, inclusiv tahicardia ventriculară polimorfă catecolaminergică (CPVT) și sindromul QT lung congenital (LQTS) de tipurile 1 și 2, au fost cele mai frecvente cauze.
Totodată, studiul a constatat o incidență mare a variantelor genetice potențial relevante (63%) în rândul pacienților. Cazurile unor copii care și-au pierdut cunoștința în timpul jocului video au dus la diagnosticarea mai multor membri ai familiei cu o problemă de ritm cardiac.
“Familiile și echipele de asistență medicală ar trebui să se gândească la măsurile de siguranță legate de jocurile video la copiii care au o afecțiune pentru care ritmurile cardiace rapide periculoase reprezintă un risc”, spune Dr. Lawley.
Oamenii de știință sugerează că jocurile video nu sunt întotdeauna “alternativa sigură” pentru sporturile competitive, așa cum au fost considerate deseori.
Conform acestora, în momentul incidentelor cardiace, mulți dintre pacienți erau în stări de entuziasm: fie tocmai câștigaseră, fie pierdeau meciuri, fie erau într-un conflict cu ceilalți jucători.
Oamenii de știință cer examene de sănătate pentru eSports ca pentru sporturile tradiționale
“Știm deja că unii copii au afecțiuni cardiace care îi pot pune în pericol atunci când fac sporturi de competiție, dar am fost șocați să descoperim că unii pacienți aveau întreruperi care puneau viața în pericol în timpul jocurilor video”, adaugă un alt cercetător din echipă, Christian Turner.
Acesta continuă: „Am considerat anterior că jocurile video ar fi o “activitate sigură” alternativă. Aceasta este o descoperire cu adevărat importantă. Trebuie să ne asigurăm că toată lumea știe cât de important este să fie verificată atunci când cineva a avut un episod de pierdere a cunoștinței în aceste circumstanțe.”
Chiar dacă acest fenomen nu este unul obișnuit, studiul a constatat că devine din ce în ce mai răspândit.
“După ce am îngrijit copii cu tulburări de ritm cardiac timp de peste 25 de ani, am fost uimit să văd cât de răspândită este această prezentare emergentă și să constat că unii copii chiar au murit din cauza ei”, spune cercetătorul Dr. Jonathan Skinner.
Potrivit acestuia, persoanele care se înscriu în competiții în eSports ar trebui să fie examinate pentru potențiale probleme de sănătate în același mod ca sportivii care participă la competițiile sporturilor tradiționale.
Sunt întrebări pe care și le pun părinții care observă că, în colectivitate, copiii lor nu reușesc să pună limite și ajung să fie agresați prin invadarea spațiului personal de către alți copii.
„Până să învețe reguli sociale și empatie, copiii mici au instinctul natural de a cuceri spațiul celuilalt, mai ales dacă acesta nu își pune limite”, explică consultantul educațional Oana Moraru, fondatoarea hubului educațional Helikon, într-o postare publicată pe contul de Facebook.
Potrivit acesteia, iată cum transmit copiii aceste limite celorlalți:
„Unii copii au nevoie de mai mult timp să își definească acest cerc imaginar al siguranței personale. Alții învață mai greu că e nevoie de permisiunea celuilalt în relațiile de joacă”, afirmă Oana Moraru.
Conform expertului, „copilul care încă nu se apără din priviri, din gesturi, din cuvinte sau care nu își revendică un rol în joc, așteptând pasiv să fie invitat, e, de obicei, victima unuia care încă nu conștientizează că fiecare are propriile nevoi, intenții, emoții”.
În acest context, continuă Oana Moraru, „copilul care invadează nepotrivit spațiul celuilalt și copilul care nu spune „nu” sunt variantele aceleiași lecții de creștere și maturizare socială”.
Iată câteva recomandări de la Oana Moraru pentru a-i ajuta pe copii să stabilească limite sănătoase:
1. Adulții de acasă, când și dacă au învățat și ei, la rândul lor, să pună limite, să traseze ce este și nu permis în relațiile de familie
2. Educatorul care știe să antreneze jocul tranzacțional, care stimulează vocea fiecărui copil în a spune ce vrea și ce nu îi place
3. Adultul care, atunci când se joacă, știe să fie, în joc, și nerezonabil, și năbădăios, ca să stimuleze răspunsuri vehemente, delimitative, curajoase din partea propriului copil – acasă și la clasă
4. Evitarea supraprotecționismului și încurajarea deciziei din partea copilului, în lucruri simple, de zi cu zi
Povestea exact asta face: îi invită pe copii să-și imagineze puterea cercului personal de siguranță, acolo unde nimeni nu poate intra decât cu voie.
Cartea conține activități pentru părinți și copii de la Oana Moraru.
„Vă propun aici, pentru povestea de față, câteva jocuri, idei de conversații și activități pentru copii care să îi ajute să înțeleagă cum se împletesc natural libertățile și regulile și, mai ales, cum fiecare dintre noi are puterea de a cuteza, de a se aventura, de a-și găsi propria libertate”, scrie Oana Moraru în prezentarea cărții.
Deși 44% dintre repondenții studiului consideră că mersul la psiholog ar putea fi un remediu potrivit, 89% nu au apelat niciodată la psihoterapie.
Echilibrul emoțional din familie este determinant în dezvoltarea psihoemoțională a copiilor, deoarece bazele tiparelor, convingerilor și valorilor pe care se sprijină oamenii se pun în anii copilăriei.
Un studiu publicat astăzi scoate în evidență faptul că mai mult de jumătate dintre români se confruntă cu o problemă de natură psihoemoțională în 2022. În plus, românii nu merg la psiholog, deși au nevoie de ajutor, arată studiul “Starea de bine a românilor”, realizat de rețeaua de sănătate Regina Maria. Studiul a fost desfășurat în vara acestui an, de către D&D Research pentru a analiza percepția românilor despre bunăstarea lor psihoemoțională.
Astfel, 55% dintre români susțin că au resimțit în ultimul an un impact negativ asupra echilibrului emoțional din cauza pandemiei Covid-19, în principal prin restricția libertății de mișcare și izolare.
Totodată, unul din doi români declară că este afectat negativ de conflictul din Ucraina prin: un cost al vieții mai ridicat, teama de război și empatia pentru oamenii din Ucraina. Tot jumătate dintre români suferă de epuizare generală la locul de muncă, arată studiul citat.
Majoritatea românilor cred că bunăstarea psihologică ar trebui verificată regulat, dar 9 din 10 nu au făcut niciodată psihoterapie
Două treimi dintre participanții la studiu sunt de părere că bunăstarea psihologică ar trebui verificată regulat.
Deși 44% dintre repondenți consideră că mersul la psiholog ar putea fi un remediu potrivit, 89% dintre români nu au apelat niciodată la servicii de psihoterapie.
Doar 22% dintre români recunosc că în ultimul an au simțit nevoia să discute cu un psihoterapeut. Însă, dintre ei, doar 50% au și apelat la unul.
“Psihoterapia nu este un moft, ci o necesitate pentru mulți dintre noi. Contextul în care ne aflăm acum a crescut nivelul de anxietate și e normal să cerem ajutor”, declară Oana Nicolau, cofondatoare a clinicii de psihoterapie Oana Nicolau, care numără peste 70 de psihoterapeuți. Clinica a fost integrată recent în rețeaua de sănătate Regina Maria, care și-a propus să dezvolte în următorii ani un ecosistem digital pentru sănătate emoțională și sănătate mintală, construit în jurul terapiei online.
“În 2022, încă ne este rușine să mergem la terapie, însă e bine să știm că tot ce se discută rămâne în cabinet. Psihoterapia oferă instrumentele necesare pentru a gestiona mai bine problemele de zi cu zi, emoțiile din jurul unei suferințe, relațiile de familie și pentru a crește stima de sine”, mai spune ea, într-un comunicat de presă.
Cele mai frecvente probleme psihoemoționale resimțite de români
Cum își percep românii propria sănătate psihoemoțională? Auto-percepția despre sănătatea psihoemoțională este bună pentru 59% dintre români, la un nivel funcțional pentru 39% și deteriorată pentru 2%. Ea este percepută în general mai bine decât starea generală de sănătate. Totuși, asta poate indica și o atitudine mai puțin atentă la starea psihologică.
În ceea ce privește tipul problemelor de natură psihologică sau emoțională, 59% din repondenți au declarat că s-au confruntat în ultimul an cu o problemă individuală precum:
stres
anxietate
gestionarea unor emoții
teamă
fobii
Iar 36% dintre românii participanți la studiu au afirmat că avut probleme care țin de relația cu persoane apropiate, în special partenerul sau copilul.
Românii nu au grijă de timpul de relaxare. Munca, o altă sursă de stres
Românii nu acordă multă atenție timpului pentru relaxare, care de cele mai multe ori nu este planificat, arată studiul. 45% dintre români își alocă timp “atunci când este posibil”. Două treimi dintre repondenți declară că nu au hobby-uri și doar 25% dintre participanții la studiu spun că fac sport regulat.
Nici în ceea ce privește starea de bine la muncă cifrele nu sunt îmbucurătoare.
30% dintre români resimt un impact negativ al vieții profesionale în viața personală prin:
Oboseală – 36%
Iritabilitate – 32%
Incapacitate de a se relaxa acasă – 30%
Timp redus cu familia – 32%
25% dintre respondenți spun că au un program de lucru nerezonabil.
48% dintre români se simt excesiv de încărcați cu munca, iar 38% dintre români sunt afectați de epuizarea generată de locul de muncă (burnout). Epuizarea aceasta este generată mai ales de o stare emoțională de “vacuum energetic” resimțită după terminarea programului de lucru.
În același timp, incertitudinea locului de muncă este o altă problemă pentru români: doar 1 din 3 români simte că are un loc de muncă stabil.
Studiul “Starea de bine a românilor” a fost desfășurat în vara anului 2022 pe un eșantion național format din populația activă profesional cu vârste cuprinse între 22 și 60 de ani, locuind în orașe cu peste 100.000 locuitori.
Atunci când copiii sunt amenințați cu luarea telefonului, ei învață că gadgetul este o valoare importantă.
Mulți dintre copiii de astăzi, la fel ca numeroși adulți, se despart de ecrane doar atunci când dorm.
În aceste condiții, adulții au învățat să folosească atașamentul copiilor de gadgeturi pentru a-i determina să facă lucrurile pe care adulții doresc ca cei mici să le facă. Astfel, mulți părinți își pedepsesc copiii pentru comportamentele nedorite interzicându-le telefonul, tableta sau desenele animate, fie îi recompensează cu minute și ore în plus de ecran pentru faptele bune.
Doar că, atenție, efectul folosirii recompensei și pedepsei prin ecrane este unul negativ pe termen lung.
Iată 6 motive pentru care să NU folosești ecranele pentru a pedepsi sau recompensa copilul:
1. Copilul învață că ecranul este o valoare importantă
În era ecranelor, mulți părinți se regăsesc în situația de a-și convinge copiii că viața reală este mai importantă decât ce se petrece în lumea virtuală din jocuri, desene, de pe TikTok sau Instagram.
Această idee este, însă, contrazisă de gestul părinților de a utiliza ecranele pentru a pedepsi copiii sau pentru a-i recompensa. Astfel, chiar din cerințele părinților, ecranul devine pentru copii o valoare importantă pentru care trebuie să lupte și pe care nu trebuie să o piardă.
Această perspectivă este întărită de faptul că și părinții petrec foarte mult timp în fața ecranelor – la laptop/calculator când lucrează, pe telefoane, tablete și la televizor când se relaxează.
Ce învață copiii din toate acestea? Învață că ecranele reprezintă o valoare de bază pentru care să lupți și în jurul căreia să-ți construiești viața.
2. Crește riscul de dependență a copiilor de ecrane
În condițiile în care părinții prezintă timpul petrecut pe telefon, tabletă sau la televizor ca pe ceva foarte important, copiii pot ajunge să creadă că scopul lor este să facă ce le cer părinții, pentru a ajunge să câștige atât de mult timp la ecrane încât să-și petreacă toată ziua pe tabletă sau privind desene animate la tv.
Oare chiar îți dorești să vezi că scopul copilului este să petreacă 24 de ore din 24 în fața ecranelor?… De aici și până la dependența de ecrane mai e doar un pas…
3. Copilul învață să manipuleze folosindu-se de ce e important pentru ceilalți
A-i cere copilului să facă ce vrea părintele, amenințându-l că, dacă nu face, îi ia telefonul, sau promițându-i că, dacă face, mai primește o oră în plus la desene, este o formă de manipulare. Adultul știe cât de mult își dorește copilul să se joace pe telefon sau să se uite la desene animate și apasă pe această nevoie și plăcere.
Desigur, copilul învață această strategie de a comunica și de a obține ce își dorește. Și nu ar fi de mirare dacă, la un moment dat, copilul i-ar spune părintelui să-i ia ultimul model de iPhone dacă vrea să termine anul școlar cu media peste 9.
Acest joc al manipulării nu poate fi jucat la nesfârșit, deoarece, la un moment dat, influența părintelui asupra copilului scade, iar copilul va aplica și el din ce în ce mai mult manipularea.
4. Copilul este educat prin condiționare
Sunt foarte mulți adulți care, în sinea lor, consideră că nu merită să fie iubiți pur și simplu pentru cine sunt sau că nu merită să se bucure de ce are viața frumos să le ofere dacă nu îndeplinesc anumite condiții. Acesta este rezultatul educației bazate pe condiționare după principiul:
Ca să meriți, trebuie să faci ceea ce părinții consideră potrivit. Iar dacă nu confirmi așteptările părinților, nu meriți să primești recompensa. Dimpotrivă, meriți să fii pedepsit prin privarea de ceva ce îți place.
Este adevărat că, pe termen scurt, pedepsele își ating scopul de a determina copilul să facă anumite lucruri cerute de părinți.
Însă, cu ce preț se întâmplă asta? Copilul pedepsit simte frustrare, furie, tristețe, nedreptate, neputință, se poate simți nedemn, insuficient de bun, că nu merită etc. Astfel, prețul plătit de părinți pentru a-și determina copilul să facă ce vor ei pedepsindu-l este prea mare: lipsa de încredere în sine a copilului, furie reprimată, nevoia de a-și manifesta agresivitatea față de cei mai slabi decât el în încercarea de a se reabilita în propriii ochi pentru neputința pe care o acumulează când este pedepsit.
Astfel, în ciuda eficienței condiționărilor pe termen scurt, pe termen lung, acestea nu rezolva problemele reale, nu motivează copiii și nu îi ajută să facă ce au de făcut asumându-și responsabilități.
Principala consecință negativă a motivației din exterior (extrinsecă) este că cel mic nu are ocazia să-și dezvolte motivația interioară (intrinsecă). Iar în lipsa acesteia, copilul nu poate deveni responsabil.
Pentru a-și asuma responsabilitatea, copilul trebuie să ia decizii din propriile motivații interioare. Or, când motivația vine din afară, prin amenințarea pedepsei sau prin promisiunea unei recompense, nu e nimic care să-l mâne din interior.
De cele mai multe ori, motivația intrinsecă ar putea fi formată cu înțelegere, comunicare și ghidare din partea părinților. Însă, această soluție necesită timp și răbdare, iar mulți părinți vor să vadă rezultatele imediat.
6. Este sabotată aplicarea regulii în privința utilizării ecranelor
Dacă există vreo regulă stabilită cu copilul în privința utilizării ecranelor, aceasta este sabotată de pedepsele și recompensele acordate sub forma minutelor pe telefon, tabletă sau televizor.
Practic, cele două strategii se contrazic, neavând nicio legătură una cu cealaltă. Pe de o parte, pentru a funcționa, regula presupune existența unui timp stabilit pe care copilul îl petrece în fața ecranelor – nici mai mult, nici mai puțin. Iar pedeapsa și recompensa cu timp la ecrane presupune o libertate de decizie a părintelui în privința acestui aspect, ceea ce înseamnă lipsa unei limite stabilite.
Din punctul nostru de vedere, cel mai sănătos pentru dezvoltarea copilului pe termen lung (atenția, motivația, responsabilitatea, imaginația, creativitatea, abilitățile de comunicare, de autoreglare și de exprimare a emoțiilor etc.) este să existe o limită clară în ceea ce privește utilizarea ecranelor. În caz contrar, timpul petrecut de copii la ecrane ar putea scăpa ușor de sub control.
Iar presiunea cu pedepsirea și recompensarea copilului cu minute la ecrane nu își are locul în strategia de educație, dacă ne dorim să creștem copii ancorați în lumea reală, și nu dependenți de lumea virtuală.
Dacă ai folosit până acum timpul la ecrane pentru a-ți motiva copilul/copiii să facă anumite lucruri și, pe măsură ce ai citit acest articol, ai conștientizat că nu este o soluție bună, probabil că dorești să știi în ce alte moduri îți poți motiva copilul să facă ce are de făcut.
Dr. Nicholas Kardaras este specialist în dependență cunoscut la nivel internațional. Cercetând posibilele efecte ale „revoluției tehnologice” din ultimele decenii, a scos în evidență efectele negative ale interacțiunii timpurii cu ecranele, dincolo de vocile care încurajează aceasta atitudine și de publicitatea producătorilor de jocuri și spații virtuale.
Această carte își propune să fie un semnal de alarmă, și totodată un ghid de îngrijire corectă a copilului, pentru părinții responsabili. Cu răbdare și experiență, autorul explică paleta de afecțiuni cărora copiii le pot cădea victime, oferind argumentele și soluțiile care îi pot ajuta pe părinți să intervină la timp.
Autoarele Adele Faber și Elaine Mazlish, specialiste în comunicare și în educația copiilor, propun, în această carte, metode inteligente și pline de umor, completate de sfaturi punctuale, de ilustrații amuzante, precum și de studii de caz din care se pot trage concluzii utile. Prin aplicarea acestor metode, părinții și profesorii îi pot ajuta pe copii să răspundă adecvat diverselor probleme care le afectează procesul de învățare.
Totodată, părinții și educatorii vor înțelege mai bine diferența dintre cuvintele care stârnesc conflicte și cele care construiesc un context de cooperare.
Aparent, părinții au doar două soluții pentru a rezolva conflictele cu copiii: fie îi pedepsesc, fie se dau bătuți. Psihologul american Thomas Gordon propune, însă, în această carte, o a treia cale, o metoda democratică de comunicare între părinți și copii.
Folosit cu succes de patru decenii, programul său de formare a „părinților eficienți” îi învață pe părinți cum să-și asculte activ copiii, cum să le vorbească fără a-i cicăli sau critica, precum și cum să-i îndemne să-și rezolve pe cont propriu problemele ce țin exclusiv de competența lor sau cum să fie găsit „avantajul reciproc”. Explicate clar și cu exemple, tehnicile de parenting din aceasta carte vor elimina din familie pedepsele, teribilismele și certurile infinite, asigurând o atmosferă de respect reciproc și de comunicare eficientă.
Gheorghe Hagi afirmă că cei doi copii ai săi, Kira și Ianis, sunt obligați să-i plătească mesele și concediile, la bătrânețe.
Regele fotbalului românesc Gheorghe Hagi consideră că cei doi copii ai săi au obligația de a-i plăti, la bătrânețe, toate vacanțele și mesele, drept răspuns la grija pe care au primit-o de la părinți.
După cum a spus în cadrul podcastului „Da, Bravo!” cu Mihai Bobonete, în familia lui Gheorghe Hagi s-a discutat deschis despre această obligație fundamentală, care a fost asumată de către cei doi copii ai săi, Ianis și Kira.
Întrebat de moderator dacă, în calitate de părinți, suntem îndreptățiți să așteptăm ceva de la copiii noștri și dacă el personal așteaptă ceva de la copiii săi, Gică Hagi a răspuns:
„Da, la bătrânețe, să-mi plătească concediile și mesele. Toate. Sunt obligați. (…) E o obligație, am împărtășit-o cu ei, ei au fost de acord, pentru că și noi, eu și mămica lor, când o să ajungem cu bastonul, cineva trebuie să aibă grijă de noi, cum și noi am avut grijă de ei. De aceea le-am spus lucrul ăsta și e fundamental și cred că eu nu au uitat și o s-o facă.”
Drept dovadă că această obligație este asumată în familie, contactat telefonic în cadrul aceluiași podcast și întrebat unde l-ar trimite pe tatăl său în primul concediu plătit de el, fiul său, Ianis Hagi, a răspuns:
„Eu știu că îi place în Spania și acolo cred că l-aș trimite”.
Ianis Hagi are 23 de ani și a ales meseria tatălui său, fiind în prezent fotbalist la Rangers în Scottish Premiership.
În ceea ce o privește pe fiica lui Gheorghe Hagi, Kira Hagi, ea are 26 de ani și a ales meseria de actriță pe care o face cu pasiune.
Care este tradiția în România
Felul în care sunt educați copiii și relațiile dintre generații sunt diferite de la o cultură la alta.
În România, în mod tradițional, părinții aveau grijă de copiii lor, după care copiii își îngrijeau părinții, moștenindu-le averea. Însă, odată cu industrializarea și urbanizarea, fenomene care au presupus mutarea masivă a populației din zona rurală în orașe, mersul tradițional al lucrurilor nu a mai fost respectat în multe cazuri nici în ceea ce privește implicarea părinților în îngrijirea și educația copiilor, nici în ceea ce privește îngrijirea părinților când ajung la o vârstă înaintată.
Pentru a rezolva această problemă, în 2019, 73 de parlamentari au inițiat un proiect de lege a recunoștinței între generații, care urmărea obligarea copiilor de a-și întreține părinții inapți de muncă sau care se află în dificultate prin plata unei pensii de întreținere. Refuzul plății acestei pensii ar fi pedepsit, conform proiectului, cu închisoarea.
Care este părerea ta: Ai așteptări de la copiii tăi să te ajute, fie să te întrețină la bătrânețe sau consideri că fiecare adult este dator să le ofere copiilor săi ce au nevoie și să-și asigure cele necesare la bătrânețe?
Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi cea mai bună experiență pe site-ul nostru. Poți afla mai multe despre cookie-urile pe care le folosim sau să le dezactivezi în setări.
This website uses cookies to improve your experience while you navigate through the website. Out of these, the cookies that are categorized as necessary are stored on your browser as they are essential for the working of basic functionalities of the website. We also use third-party cookies that help us analyze and understand how you use this website. These cookies will be stored in your browser only with your consent. You also have the option to opt-out of these cookies. But opting out of some of these cookies may affect your browsing experience.
Necessary cookies are absolutely essential for the website to function properly. These cookies ensure basic functionalities and security features of the website, anonymously.
Cookie
Durată
Descriere
cookielawinfo-checkbox-analytics
11 months
This cookie is set by GDPR Cookie Consent plugin. The cookie is used to store the user consent for the cookies in the category "Analytics".
cookielawinfo-checkbox-functional
11 months
The cookie is set by GDPR cookie consent to record the user consent for the cookies in the category "Functional".
cookielawinfo-checkbox-necessary
11 months
This cookie is set by GDPR Cookie Consent plugin. The cookies is used to store the user consent for the cookies in the category "Necessary".
cookielawinfo-checkbox-others
11 months
This cookie is set by GDPR Cookie Consent plugin. The cookie is used to store the user consent for the cookies in the category "Other.
cookielawinfo-checkbox-performance
11 months
This cookie is set by GDPR Cookie Consent plugin. The cookie is used to store the user consent for the cookies in the category "Performance".
viewed_cookie_policy
11 months
The cookie is set by the GDPR Cookie Consent plugin and is used to store whether or not user has consented to the use of cookies. It does not store any personal data.
Functional cookies help to perform certain functionalities like sharing the content of the website on social media platforms, collect feedbacks, and other third-party features.
Performance cookies are used to understand and analyze the key performance indexes of the website which helps in delivering a better user experience for the visitors.
Analytical cookies are used to understand how visitors interact with the website. These cookies help provide information on metrics the number of visitors, bounce rate, traffic source, etc.
Advertisement cookies are used to provide visitors with relevant ads and marketing campaigns. These cookies track visitors across websites and collect information to provide customized ads.
